Plata cheltuielilor avansate de stat în procesul penal
Desfășurarea procesului penal determină efectuarea unor cheltuieli fie de către organele judiciare, fie de către alte persoane ce desfășoară o activitate în cadrul procesului penal. Fiind o situație juridică intrinsecă acestuia, Codul de procedură penală impune ca, atunci când procesul ia sfârșit, procurorul sau instanța, după caz, să stabilească, odată cu rezolvarea cauzei, cine trebuie să suporte aceste cheltuieli și, când este cazul, cui trebuie să fie restituite.
Dispozițiile art. 275 C. proc. pen. reglementează cheltuielile judiciare avansate de stat, fără a fi avute în vedere cheltuielile privind avocații din oficiu.
Situații în care inculpatul sau persoana vătămată suportă cheltuielile judiciare
În anumite cazuri, cheltuielile avansate de stat pot fi suportate de către părțile implicate în procesul penal:
- Persoana vătămată, atunci când aceasta și-a retras plângerea prealabilă sau s-a dispus clasarea în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) -c).
- Inculpatul, atunci când se dispune clasarea pentru alte situații decât cele prevăzute în dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) -c) ori încetarea procesului penal.
- Inculpatul, dacă există o cauză de nepedepsire.
În cazul încetării procesului penal, inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor numai dacă există o cauză de nepedepsire, nemaifiind reglementată înlocuirea răspunderii penale. De asemenea, este prevăzută și ipoteza medierii.
Dacă inculpatul nu este vinovat, dar în cursul urmăririi penale și al judecății s-au efectuat totuși cheltuieli judiciare, există o culpă procesuală a autorității judiciare, obligația de a suporta cheltuielile revenind în acest caz statului. În cazul în care unele cheltuieli judiciare se efectuează ca urmare a unei intervenții nejustificate a altei părți din proces, obligația de a le suporta revine părții aflate în culpă procesuală. Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credință în activitatea judiciară.
O situație particulară este cea în care a fost pronunțată soluția de achitare, însă inculpatul a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat părții civile. În această situație, pentru respectarea standardului convențional, prin motivarea dispoziției de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța nu poate repune în discuție soluția de achitare, ci se va întemeia numai pe culpa procesuală rezultată din pierderea procesului sub aspectul laturii civile.
Cheltuielile pentru plata interpreților desemnați de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.
Protecția penală a fătului în legislația română
Legislația penală română, prin modificările aduse Codului penal, a introdus incriminări specifice pentru protecția vieții în devenire, completând cadrul legal existent.
Evoluția normelor privind infracțiunile contra persoanei
În Codul penal anterior, partea specială debuta cu infracțiunile contra siguranței statului, în timp ce în Codul în vigoare din 2014, se începe cu infracțiunile contra persoanei. Această schimbare reflectă considerentul că cele mai importante valori ce necesită protecție penală sunt cele legate de persoană, de drepturile și libertățile acesteia.
Unul dintre capitolele relevante este cel al Agresiunilor asupra fătului, care include două infracțiuni: Întreruperea cursului sarcinii (anterior Provocare ilegală a avortului) și Vătămarea fătului.
Noțiunea de făt în sensul legii penale
Din punctul de vedere al legii penale, fătul este considerat persoană, deoarece capitolul dedicat acestor infracțiuni se află în titlul privind infracțiunile contra persoanei. Totuși, nu este considerat persoană în viață în sensul infracțiunilor contra vieții sau contra integrității corporale. Tocmai pentru a acoperi acest gol legislativ, în 2014 s-a introdus infracțiunea de Vătămarea fătului (art. 202 C.pen.).
Expunerea de motive a Codului penal explică faptul că incriminarea vătămării fătului vine să asigure protecția vieții în devenire pe durata unui interval rămas neacoperit: intervalul cuprins între momentul declanșării procesului nașterii și momentul încheierii acestuia. În acest interval se pot comite numeroase infracțiuni împotriva fătului, de la cazuri de culpă medicală în asistarea nașterii, soldate cu moartea sau vătămarea fătului, și până la fapte intenționate.
Contrar unor opinii, art. 202 C.pen. protejează fătul nu doar de la momentul viabilității (24 de săptămâni), ci și înainte de acest termen, fiind posibil ca o faptă comisă înainte de 24 de săptămâni de sarcină să aibă ca urmare nașterea copilului cu malformații.
Cauza CEDO Vo c. Franța și influența sa
Cauza Vo c. Franța, discutată în mediul academic, a adus în atenție problema protecției juridice a fătului. În acest caz, o eroare medicală a dus la afectarea sarcinii unei paciente, iar legislația franceză nu permitea condamnarea penală pentru ucidere din culpă, deoarece fătul nu era considerat persoană în viață. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere lipsa unui consens european privind definiția începutului vieții, a reținut că problema momentului în care începe dreptul la viață se încadrează în marja de apreciere a statelor. Cu toate acestea, cauza a determinat o dezbatere la nivel european și a fost avută în vedere la introducerea art. 202 C.pen.
Analiza art. 202 C.pen. și propunerile de modificare
Art. 202 C.pen. incriminează fapta de vătămare a fătului, definită ca fiind orice act săvârșit în timpul sarcinii, prin care se împiedică instalarea vieții extrauterine sau se produce vătămarea ori moartea acestuia.
Citind împreună art. 201 și 202 C.pen., rezultă că situațiile în care împiedicarea instalării vieții extrauterine este realizată în cursul sarcinii sunt parțial acoperite de art. 201 C.pen. Nu sunt acoperite situațiile în care vârsta sarcinii este mai mică de 14 săptămâni (iar fapta este comisă de un medic de specialitate, în instituție medicală autorizată, cu consimțământul femeii însărcinate) și nici cele în care fapta se comite din culpă.
Propunerile de modificare a art. 202 C.pen. vizează oferirea unei protecții penale suplimentare fătului după 14 săptămâni, dar formularea unor noi alineate, precum și referirea la "moartea acestuia", ridică probleme de interpretare și aplicare, contrazicând uneori logica termenilor folosiți de Codul penal.
Strict din punct de vedere juridic, tehnic, propunerea legislativă în forma actuală ar putea să nu fie pe deplin clară și necesită o analiză atentă a ipotezelor de lucru.
#8 Plângerea penală și efectele ei în procesul penal
Plata cheltuielilor de judecată în procesul civil
Codul de procedură civilă (art. 453) stabilește că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească părții adverse cheltuieli de judecată.
Culpa procesuală și suportarea cheltuielilor
O situație particulară o reprezintă respingerea acțiunii ca fiind rămasă fără obiect. În cazul în care debitoarea a formulat contestație la executare și, pe cale separată, a formulat și o cerere de suspendare a executării silite până la soluționarea în fond a contestației, iar instanța a soluționat cu maximă celeritate contestația, cererea de suspendare rămânând astfel fără obiect, nu se poate reține existența culpei procesuale a debitoarei pentru promovarea cererii de suspendare a executării silite.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că nu există culpa procesuală a reclamantului în cazul îndeplinirii unei obligații stabilite de instanță, neurmată de rezultat, astfel că instanța nu poate dispune suspendarea judecății. Obligația stabilită de instanță în sarcina reclamantului - respectiv efectuarea demersurilor de către parte pentru obținerea de informații de la primărie - a fost îndeplinită de parte, neputând fi sancționată aceasta pentru nedepunerea răspunsului de la autoritate, întrucât nu depinde de partea care le solicită sau de instanță, ci de instituția emitentă. Recurenta a susținut că această obligație este o obligație de diligență, nu de rezultat.
Situația este diferită dacă există culpă procesuală în sarcina ambelor părți ale litigiului. În acest caz, calculul realizat de instanța de judecată este unul proporțional, însă nu în mod necesar aritmetic, aprecierea fiind realizată global de către instanță. Cu alte cuvinte, compensarea cheltuielilor de judecată nu presupune un calcul matematic, ci o estimare judiciară, fiind lăsat la aprecierea instanței.