Formulele juridice complexe, adesea greu de descifrat, au jucat un rol semnificativ în evoluția legislației privind avortul în Europa, inclusiv în România. O inițiativă europeană recentă, adresată Comisiei Europene, a vizat stabilirea unei poziții publice clare în materie de avort, un domeniu care, în mare parte, rămâne competența statelor membre. Succesul primei inițiative de acest gen, Right2Water, a demonstrat capacitatea acestor demersuri de a impune pe agenda europeană subiecte sensibile, chiar și atunci când rezultatul concret nu este imediat vizibil, ci se manifestă prin capacitatea de a tematiza dezbateri la scară continentală.
Necesitatea unei astfel de inițiative a apărut din cauza fragmentării legislației și a practicilor administrative, legale și financiare divergente între statele membre, în special în ceea ce privește autonomia corporală și drepturile fundamentale ale femeilor. Rezoluția adoptată de Parlamentul European, deși nu are forță legislativă directă, transmite un semnal politic puternic, subliniind importanța drepturilor fundamentale și a egalității de gen. Scopul este de a facilita accesul la servicii medicale transfrontaliere, inclusiv cele legate de avort, și de a transmite un mesaj clar către statele membre.
Definiție și tipuri de avort
Avortul, din latină "ab" (fără) și "ortus" (naștere), reprezintă întreruperea sarcinii înainte ca fătul să fie viabil. În România, avortul este un subiect sensibil, iar cel la cerere a generat și continuă să genereze numeroase controverse în spațiul public. Există două categorii principale de avort:
- Avortul medicamentos: Presupune administrarea a două tipuri de medicamente. Prima etapă implică administrarea unor pastile care blochează acțiunea progesteronului, hormonul esențial pentru menținerea sarcinii, oprind astfel dezvoltarea embrionului. În lipsa progesteronului, endometrul se subțiază, embrionul se desprinde și moare. A doua etapă constă în administrarea unui preparat care provoacă contracția uterului și sângerarea, facilitând expulzia conținutului sarcinii (embrion, placentă și alte țesuturi). În cazuri rare, dacă sarcina nu este întreruptă complet, poate fi necesară o intervenție chirurgicală (chiuretaj).
- Avortul chirurgical: Se realizează prin două tehnici, în funcție de vârsta sarcinii. Până în săptămâna a 12-a de sarcină (primul trimestru), se utilizează aspirația manuală cu vacuum, implicând extragerea țesuturilor uterine cu un tub de mici dimensiuni. După săptămâna a 12-a (al doilea trimestru), se recurge la o tehnică chirurgicală mai complexă, ce implică dilatarea colului uterin, chiuretaj și aspirație cu vacuum.
Evoluția legislației privind avortul în România
Istoria avortului în România este marcată de schimbări legislative semnificative, reflectând transformările sociale, politice și culturale ale țării.
Perioada interbelică
Până în 1936, legislația românească se baza pe Codul Penal din 1864, cu influențe din codurile francez și prusac. Sub articolul 246, avortul era pedepsit cu închisoarea, atât pentru femeia însărcinată, cât și pentru personalul medical implicat. În contextul Marii Crize Economice și al mișcărilor feministe, au apărut dezbateri privind legalizarea avortului. Asociația Cercurilor de Gospodine a propus un proiect de lege care impunea raportarea procedurilor de avort, sub sancțiunea amenzii sau suspendării dreptului de practică pentru medici și moașe. În această perioadă, au existat poziții divergente în cadrul mișcării feministe: unele, precum Maria Baiulescu, se opuneau avortului pe argumente religioase și naționaliste, considerând sarcina și maternitatea datorii față de țară, în timp ce altele, precum Medeea Niculescu, susțineau dreptul la avort. Congresul Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române din 1932 a evidențiat aceste divergențe, încheindu-se fără o poziție oficială. Ulterior, medicii au fost consultați în legătură cu adoptarea unui nou Cod Penal, majoritatea fiind în favoarea avortului social și a celui în caz de malformații ale fătului. Astfel, Codul Penal din 1936 a legalizat avortul terapeutic și pe cel în caz de malformații ale fătului, dar a introdus diferențe de pedeapsă între femeile căsătorite și cele necăsătorite. În cazuri de urgență, medicul putea interveni fără aprobare, dar era obligat să anunțe Parchetul.
Perioada comunistă
Pe 25 septembrie 1957, România a legalizat avortul prin Decretul 463, urmând directivele Uniunii Sovietice. Centrele de avort au fost organizate în spitale și unități de ambulatoriu. Spre deosebire de alte țări socialiste, nu au fost necesare formalități birocratice complexe. Majoritatea avorturilor erau efectuate în regim ambulatoriu, iar costul era de 28 de dolari (echivalentul din prezent), jumătate din sumă revenind medicului. Medicii puteau efectua maxim 10 avorturi pe zi. Sarcinile peste trei luni puteau fi întrerupte doar în spitale, cu aprobarea comisiei de avort. Statisticile oficiale despre avort nu erau disponibile, dar un studiu din 1965 indica o creștere dramatică a numărului de avorturi: de la 112.000 în 1958 la 219.000 în 1959. Raportul dintre avorturi și nașteri a crescut semnificativ, doar 1% dintre avorturi fiind justificate medical, restul fiind, probabil, legate de sarcini nedorite și motive socio-economice. Natalitatea a continuat să scadă, ajungând la 14,3 la 1.000 de locuitori în 1966. Autoritățile au promovat afișe cu instrucțiuni despre contracepție și au obligat medicii să ofere informații despre metodele contraceptive.
În toamna anului 1966, Nicolae Ceaușescu a abrogat Decretul 463, interzicând avortul. Această politică a avut consecințe tragice. Rapoartele oficiale menționau 9.452 decese materne, dar cifrele nu includeau miile de avorturi clandestine. Fără metode contraceptive disponibile, femeile recurgeau la soluții improvizate, adesea cu consecințe grave asupra sănătății, ajungând în spitale în stare critică. Medicii se confruntau cu dileme dificile, fie efectuând chiuretaj, fie histerectomie, sub supravegherea strictă a Miliției. În 1969, natalitatea se dublase, iar România "producând" un milion de copii peste sporul natural. La începutul anilor '80, dificultățile economice au redus dorința de a avea copii. În 1985, limita de vârstă pentru avortul legal a fost ridicată la 45 de ani, dar au fost impuse controale ginecologice periodice, iar femeile care refuzau să se supună riscau pierderea asistenței medicale și sociale. Medicii din fabrici erau stimulați financiar dacă femeile angajate atingeau cota lunară de nașteri. Femeile recurgeau la tehnici de avort periculoase, iar studiile menționau utilizarea unor metode tradiționale, precum introducerea verighetelor de aur în colul uterin, pentru a preveni sarcina. Politica de interzicere a avorturilor a dus la abandonul a zeci de mii de copii și la dezechilibrarea distribuției de vârstă a populației, cu aproximativ 100.000 de copii în orfelinate.
Perioada post-comunistă
Imediat după Revoluția din 1989, prin Decretul-lege 1/27.12.1989, au fost abrogate decretele 770 și 411, permițând avortul la cerere în primele 3 luni de sarcină, precum și avorturile terapeutice după acest termen sau în caz de boli ereditare. Disponibilitatea metodelor contraceptive, anterior ilegale, a fost, de asemenea, restabilită. Cererea pentru avort a fost inițial foarte mare, spitalele realizând între 70 și 100 de avorturi pe zi în vara anului 1990. În 1990, s-au înregistrat 1 milion de avorturi, de trei ori mai multe decât nașteri, iar mortalitatea maternă a scăzut semnificativ. Cu toate acestea, avortul a fost considerat de mulți o metodă contraceptivă. În 1991, costul avorturilor a crescut pentru a descuraja practica, dar medicii și-au exprimat îngrijorarea că femeile sărace ar putea recurge la persoane necalificate. Femeile cu resurse financiare au continuat să apeleze la clinici private. Multe femei din România considerau avortul o practică familiară, preferând-o metodelor contraceptive moderne. În ciuda legalizării, avorturile clandestine au continuat, din cauza lipsei de încredere în sistemul de sănătate. Un studiu din 1990 estima că o femeie româncă ar fi trecut prin cel puțin cinci avorturi ilegale până la vârsta de 40 de ani, iar 128 din 154 de decese materne erau atribuite avorturilor clandestine în primele opt luni ale anului 1990. Oferirea de cadouri neoficiale cadrelor medicale a rămas o practică, deși existau și cazuri de avorturi gratuite pentru anumite categorii de femei (studenți, elevi, șomeri, mame cu peste 4 copii).
În 1996, a fost introdus în Codul Penal articolul 185, care pedepsește avortul efectuat după 14 săptămâni. Între 1993 și 1999, rata avorturilor la cerere a scăzut cu 35%, iar mortalitatea maternă a continuat să scadă, ajungând la 22 decese la 100.000 de nașteri în 2002, dintre care doar 9 erau cauzate de avorturi. Între 1990 și 2002, rata avorturilor la cerere a scăzut cu 85%. Istoria interzicerii avorturilor a demonstrat ineficiența acestei politici.
Situația actuală și provocările
În prezent, la 35 de ani de la legalizarea avortului, accesul la această procedură în România se confruntă cu numeroase obstacole, făcând ca întreruperea de sarcină să devină dificilă, similară perioadei pre-1989, dar fără amenințarea directă cu închisoarea.
Costuri și accesibilitate
Avortul este disponibil doar contra cost, prețul putând ajunge la 6.000 lei (aproximativ 1.200 euro), o sumă considerabil mai mare decât salariul mediu net. Statul nu decontează intervenția nici măcar în cazuri de viol, incest sau malformații fetale grave. Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu acoperă costul avortului la cerere, iar un proiect de lege care ar fi introdus această procedură pe lista serviciilor decontate nu a trecut de Senat. Numărul spitalelor de stat unde medicii efectuează avorturi la cerere este în scădere, iar medicii pot refuza intervenția invocând clauza de conștiință. Aceste dificultăți au dus la situații în care 99 de femei au recurs la avort acasă în primele nouă luni din 2021, iar din 2022 astfel de date nu mai sunt publice.
Pandemia și clauza de conștiință
Pandemia de Covid-19 a contribuit la scoaterea avortului la cerere din lista procedurilor esențiale în spitale, determinând multe instituții să elimine această opțiune din oferta lor de servicii. Motivul invocat nu este întotdeauna clauza de conștiință, ci și lipsa unor circuite logistice adecvate și a avizelor necesare. Există și cazuri în care medicii invocă motive religioase, în contextul influenței crescânde a organizațiilor religioase anti-avort. Centrele de criză de sarcină, adesea promovând informații false, încearcă să convingă femeile să păstreze sarcina.
Poziția Bisericii Ortodoxe Române
Biserica Ortodoxă Română consideră avortul o crimă, subliniind demnitatea vieții umane încă din stadiul de embrion. Reprezentanții Bisericii susțin că, dacă femeia ar fi conștientă de faptul că viața din ea devine o persoană distinctă, avortul ar deveni o non-opțiune. Biserica pledează pentru sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină și încurajează adopția.
Soluții și inițiative
Femeile care se confruntă cu o sarcină nedorită pot apela la organizații non-guvernamentale (ONG) care oferă consiliere, sprijin financiar, recomandări de clinici și chiar acoperirea costurilor de transport și cazare. Cabinetelor de planificare familială, deși subfinanțate, joacă un rol important în educarea sexuală și oferirea de servicii de sănătate reproductivă. Planul Național de Redresare și Reziliență prevede reabilitarea și echiparea cabinetelor de planificare familială, precum și campanii de educație pentru sănătate. Strategia Națională de Sănătate 2023-2030 include un buget pentru contracepție, dar implementarea acestuia întâmpină dificultăți.
Propuneri legislative controversate
O propunere legislativă recentă a vizat modificarea articolului 202 din Codul Penal, referitor la vătămarea fătului. Inițiatorii susțin că propunerea nu modifică condițiile legale ale avortului, ci vizează pedepsirea agresorilor terți care provoacă pierderea sarcinii. Cu toate acestea, avocați și organizații pentru drepturile femeilor consideră că propunerea este vagă, imprevizibilă și ar putea duce la reducerea vârstei sarcinii până la care avortul este permis, creând insecuritate juridică și încălcând dreptul la autonomie reproductivă. IICCMER a comparat propunerea cu Decretul 770 din 1966, avertizând asupra riscului de regres în privința drepturilor fundamentale ale femeilor.
Avortul în context european
România nu este un caz singular în ceea ce privește dificultățile de acces la avort, chiar și atunci când legislația permite procedura. Multe state din Uniunea Europeană se confruntă cu situații similare, unde spitalele refuză să ofere servicii de avort la cerere, fie din motive logistice, fie din cauza clauzei de conștiință a medicilor. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a confirmat că avortul intră sub incidența dreptului la integritate, dar protecția este mai puternică în cazul avortului terapeutic. Deși CEDO a subliniat obligația statelor de a avea proceduri eficiente pentru accesul la avort legal, nu există încă o protecție explicită a dreptului la avort la nivel european.
În Europa, legislația privind avortul variază semnificativ:
- Țări cu avort interzis în aproape toate circumstanțele: Andorra, Liechtenstein, Malta, Monaco, Polonia.
- Țări cu restricții, dar permise în anumite condiții (viol, incest, malformații fetale, risc pentru sănătatea mamei): Irlanda de Nord, Polonia.
- Țări unde avortul este permis în condiții sociale și materiale dificile: Marea Britanie, Finlanda.
- Țări cu avort "la cerere" până la o anumită limită de gestație, adesea cu perioade de așteptare obligatorie sau consiliere pre-avort: Majoritatea statelor UE, inclusiv România (până la 14 săptămâni).
În țări precum Germania, Ungaria și Belgia, consilierea pre- și post-avort este obligatorie sau opțională și gratuită. În Italia, "obiecția de conștiință" a medicilor limitează accesul la avort. În Austria, costul avortului poate fi un factor restrictiv. În alte state, intervenția este gratuită, fiind acoperită de bugetul de stat.
tags: #usr #avortul #obligatoriu