Placenta la Rumegătoare: Structură, Funcții și Complicatii

Introducere în Lumea Rumegătoarelor

Rumegătoarele, cunoscute și sub denumirea științifică de Ruminantia sau Selenodonta, reprezintă un subordin de mamifere erbivore artiodactile, caracterizate prin talia lor mijlocie sau mare. Acest grup divers include specii precum ovinele, caprinele, bovinele, cervidele și antilopele, care se regăsesc în starea sălbatică pe toate continentele, cu excepția Australiei. Anatomia lor prezintă un gât bine diferențiat și mobil, o frunte lată adesea împodobită cu coarne, ochi mari și urechi lungi, orientate în sus, și o coadă relativ scurtă.

Trăsătura definitorie a rumegătoarelor este stomacul compus, format, în majoritatea cazurilor, din patru compartimente: ierbar (burduf), ciur, foios și cheag. Această structură complexă este adaptată pentru fermentarea hranei nedigerate și pentru regurgitarea acesteia în cavitatea bucală, în vederea unei noi masticații (rumegarea). Dentiția lor, de tip selenodont, este marcată de absența parțială sau totală a incisivilor superiori și, la majoritatea speciilor, a caninilor. Degetele laterale, prezente la speciile tetradactile, sunt slab dezvoltate și, de obicei, nu ating solul în timpul mersului.

Caracteristici Morfologice ale Rumegătoarelor

Rumegătoarele sunt ungulate erbivore de talie mijlocie sau mare. La majoritatea speciilor, coarnele sunt prezente, de obicei, la masculi. Buzele sunt cărnoase și mobile, utilizate pentru prinderea plantelor, iar musculatura maxilară este puternică. Blana este, în general, scurtă și deasă, dar poate forma diverse podoabe, precum moțuri, bărbi sau coame. Culorile blănii sunt variate, contribuind la camuflajul speciilor.

O caracteristică importantă o reprezintă numeroasele glande cutanate specifice, prezente pe cap, în regiunea inghinală și pe picioare (glande carpiene, tarsiene, metatarsiene, preorbitale). Aceste glande, alături de cele sudoripare și sebacee, produc secreții cu rol în semnalizarea olfactivă, esențială pentru atragerea sexelor, recunoașterea indivizilor și marcarea teritoriului. Glandele preorbitale, de exemplu, eliberează o substanță uleioasă și mirositoare, folosită pentru delimitarea teritoriului prin frecare pe crengi și trunchiuri.

Structura Scheletică și Membrele

Craniul rumegătoarelor se distinge prin dezvoltarea pronunțată a părții faciale sau, dimpotrivă, a neurocraniului. Orbita este închisă posterior, iar creasta sagitală este absentă. Orificiile etmoidale sunt, de regulă, mari. Mandibula prezintă o cavitate articulară alungită transversal. Pe suprafața anterioară a osului lacrimal se poate observa o fosă pentru glanda preorbitală la numeroase specii.

Membrele sunt lungi și pot fi tetradactile (cu patru degete) sau bidactile (cu două degete). Rumegătoarele se sprijină pe sol exclusiv pe două degete (al III-lea și al IV-lea), axa piciorului trecând între acestea (paraxonă). Degetele laterale (al II-lea și al V-lea), dacă sunt prezente, sunt mai mici și de obicei nu ating solul. La girafe, cămile și lame, aceste degete lipsesc complet. Oasele metacarpiene și metatarsiene ale degetelor III și IV sunt adesea reduse și sudate într-un singur os, numit os canon. Ulna și fibula sunt, de asemenea, reduse, ulna putând fuziona cu radiusul, iar din fibulă rămânând doar partea distală (osul maleolar).

Simțuri și Comportament

Rumegătoarele dispun de simțuri bine dezvoltate, cele mai agere fiind mirosul și auzul, urmate de văz. Sunt animale sociabile, adesea gregari, trăind în turme, uneori numeroase, în special în zonele de stepă. Activitatea de hrănire are loc frecvent pe timpul nopții sau în amurg, în timp ce ziua este dedicată odihnei.

Multe specii preferă să se mențină în apropierea surselor de apă, bucurându-se de bălăceli. Apărarea împotriva prădătorilor se realizează prin fugă, lovituri de copite sau utilizarea coarnelor. Dieta lor este predominant ierboasă.

Placenta la Rumegătoare: Tipuri și Particularități

Placenta rumegătoarelor prezintă o structură variată în funcție de specie. Astfel, la majoritatea acestor animale, placenta este cotiledonată. Aceasta înseamnă că suprafața de contact cu uterul matern este formată din numeroase proeminențe numite cotiledoane, care se articulează cu carunculele uterine. Această structură permite un transfer eficient de nutrienți și oxigen de la mamă la făt.

O excepție notabilă o reprezintă tragulidele, la care placenta este difuză. În acest caz, atașarea de mucoasa uterină este distribuită pe o suprafață mai largă, fără cotiledoane distincte.

Durata gestației la rumegătoare este, în general, de aproximativ un an. Rumegătoarele sălbatice nasc, de obicei, un singur pui pe an, rareori doi, cu excepția cerbilor de apă chinezești (Hydropotes), care pot avea 4-7 pui.

Rolul Placentei în Dezvoltarea Fetală

Placenta este un organ temporar esențial, care se dezvoltă în cavitatea uterină pe durata sarcinii. Aceasta face legătura între făt și mamă, asigurând schimbul de substanțe vitale. Rolurile sale includ:

• Funcția de nutriție: Furnizează fătului glucoză, aminoacizi, lipide, vitamine și minerale necesare creșterii și dezvoltării.
• Funcția respiratorie: Acționează ca un "plămân" fetal, preluând oxigenul din sângele matern și eliminând dioxidul de carbon din sângele fetal.
• Funcția excretorie: Ajută la eliminarea deșeurilor metabolice ale fătului (uree, creatinină) prin intermediul sistemului excretor matern.
• Funcția hormonală: Produce hormoni esențiali precum hCG, progesteron, estrogeni și relaxină, necesari menținerii sarcinii și pregătirii pentru naștere.
• Funcția imunitară: Acționează ca o barieră împotriva infecțiilor și permite transferul anticorpilor de la mamă la făt, conferindu-i imunitate pasivă.
• Funcția barieră: Protejează fătul de substanțe toxice, alcool, droguri și anumiți agenți patogeni.

Conexiunea dintre placentă și făt este realizată prin cordonul ombilical. Placenta începe să se formeze la scurt timp după implantarea ovulului fertilizat în uter.

Complicații Postpartum la Rumegătoare: Retenția Placentară

Procesul generic la toate ființele vii se încheie cu respingerea placentei. Cu toate acestea, în cazul rumegătoarelor, complicațiile precum păstrarea placentei (retenția placentară) sunt frecvente, în special la vaci. Aceasta survine atunci când placenta nu se separă complet de pereții uterului în intervalul de timp normal (2-8 ore post-fătare).

Tipuri de Separare a Placentei

• Completă: Toate membranele placentare s-au separat de uter și au părăsit corpul animalului.
• Incompletă: Partea bebelușului (placentă) este separată doar parțial, iar resturile rămân în uter.

Cauzele Retenției Placentare

Motivele întârzierii în eliminarea placentei pot fi clasificate în două categorii:

Cauze Generale (Predispozanțe)

• Deficiențe nutritive: Lipsa de vitamine și minerale, cauzată de o dietă monotonă sau bazată pe furaje concentrate.
• Obezitate: Un aport caloric excesiv poate duce la tulburări metabolice și la o slăbire a tonusului uterin.
• Subponderalitate: O greutate corporală insuficientă poate afecta, de asemenea, procesul.
• Sarcini multiple sau făt supradimensionat: Dilatarea excesivă a pereților uterini poate compromite contracția acestuia.
• Lipsa activității fizice: Reducerea mișcării duce la slăbirea tonusului muscular, inclusiv al uterului, mai ales în perioada de iarnă.

Cauze Personale

• Fuziunea placentei cu țesuturile uterine.
• Caracteristici anatomice individuale: Pot exista pliuri sau alte patologii ale organelor reproductive.
• Atonie uterină completă sau parțială.
• Afecțiuni preexistente: Mastita sau endometrita pot influența procesul de eliminare.

Manifestări Clinice ale Retenției Placentare

Retenția placentară se poate manifesta prin:

• Prezența fragmentelor de membrane în zona vaginală, de culoare cenușie sau roșie.
• Absența completă a tonusului uterin, placenta rămânând ascunsă în cavitatea uterină.
• Intrarea rapidă a microbilor patogeni în canalul nașterii, ducând la intoxicații severe.
• Depresie, reacții lente la stimuli externi.
• Părți ale placentei atârnând de sub coada animalului, urmate de descompunere (endometrită purulent-catarală), cu secreții urât mirositoare și flăcăcioase.
• Creșterea bruscă a temperaturii corporale.
• Pierderea poftei de mâncare, tulburări intestinale.
• Reducerea producției de lapte.
• Semne de durere: împingere, arcuire a spatelui, încordarea abdomenului.
• Aspect general neîngrijit al blănii.
• Tahicardie și hipotensiune arterială.
• Gemete.

Diagnostic și Tratament

Diagnosticul retenției placentare se bazează pe supravegherea atentă a procesului de fătare și pe examinarea veterinară. În cazul în care placenta nu este eliminată în maxim 8 ore, este necesară intervenția unui specialist.

Tratamentul inițial poate include:

• Exerciții fizice: Plimbări regulate pentru stimularea tonusului uterin.
• Legarea placentei: Dacă aceasta interferează cu mișcările animalului.
• Administrarea de lichid amniotic: Pentru efecte terapeutice.
• Suplimente nutritive: Miere sau zahăr pentru refacerea energiei.

În cazuri mai grave, se recurge la:

• Intervenție chirurgicală: Îndepărtarea manuală a placentei, cu precauție pentru a nu leza pereții uterini.
• Tratament medicamentos: Administrarea de soluții antibacteriene (ex. "Tricilină"), soluții de clorură de calciu sau glucoză pentru tonifierea uterului, sau agenți hormonali pentru stimularea contracțiilor.

Prevenția implică o dietă echilibrată, bogată în vitamine și minerale, activitate fizică regulată și menținerea igienei în adăposturi.

tags: #tipuri #de #placenta #la #rumegatoare