Metodele reprezintă căile folosite de către cadrele didactice în grădiniță pentru a-i sprijini pe copii în descoperirea vieții, naturii, lumii, lucrurilor și științei. Prin intermediul acestora se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.
Învățământul modern promovează metodele de învățare activă care solicită mecanismele gândirii, ale inteligenței și ale imaginației. Metodele interactive sunt frecvent utilizate de către cadrele didactice în desfășurarea actului de predare/învățare la nivel de grupă, obținându-se rezultate deosebite datorită caracterului stimulativ pe care îl au în ceea ce privește gândirea și imaginația.
Metode interactive pentru etapele activității preșcolare (grupa mare)
1. Reactualizarea cunoștințelor: Metoda „Explozia stelară”
Pentru reactualizarea cunoștințelor, se poate folosi metoda „Explozia stelară”. Copiii vor fi împărțiți în 5 grupe, fiecare primind câte o steluță cu o întrebare: „Cine?”, „Unde?”, „Când?”, „De ce?”, „Ce?”. Pe un panou se află o stea mare cu imaginea unui dinozaur. Fiecare grupă va trebui să formuleze cel puțin trei întrebări despre dinozauri, pornind de la întrebarea primită.
Aceasta este o metodă de reactualizare a cunoștințelor, deoarece face apel la informațiile anterioare ale copiilor și, totodată, dezvoltă comunicarea prin formularea de propoziții interogative și primirea de răspunsuri.
2. Dirijarea învățării: Metoda „Cubului”
Pentru aceeași temă, în etapa de dirijare a învățării, în cadrul activităților liber alese, se poate utiliza metoda „Cubului”. La sectorul „Știință”, copiii vor primi aceleași imagini și vor compara dinozaurii după înfățișarea generală.
3. Dirijarea învățării: „Tehnica viselor”
Tot pentru aceeași etapă, în cadrul activităților pe domenii experiențiale, se va putea folosi „Tehnica viselor”, o metodă bazată pe meditație care stimulează imaginația copilului.
Copiii sunt așezați în semicerc și se realizează o lectură după imagini, mai precis după un tablou ce înfățișează scene din viața dinozaurilor. După terminarea lecturii, se pune muzică de relaxare, iar copiilor li se solicită să se așeze pe pernuțe, să închidă ochii și să își imagineze ce ar face dacă ar fi în filmul cu dinozauri.
După câteva minute, educatoarea anunță: „Bună dimineața, este timpul să ne trezim!”, apoi le oferă o coală și creioane colorate, cerându-le să deseneze ce au visat.
4. Asigurarea retenției și transferului: „Harta conceptuală”
În cadrul aceleiași teme, pentru etapa de „Asigurare a retenției și transferului”, se poate folosi „Harta conceptuală”. Această metodă este un instrument de evaluare foarte bun, dar poate fi utilizată cu succes și ca instrument de învățare a unor elemente noi.
5. Finalizarea activității: „Turul galeriei”
Activitatea „Lumea dinozaurilor” se poate încheia prin tehnica „Turul galeriei”, o metodă ce stimulează gândirea și oferă copilului posibilitatea de a învăța de la ceilalți copii prin compararea propriei lucrări cu ale celorlalți.
Beneficiile metodelor interactive
Metodele interactive stimulează creativitatea, spiritul critic, comunicarea, imaginația și cooperarea între copii.
Metode de învățare activă și cooperare
În școala incluzivă, un accent deosebit se pune pe folosirea învățării active și pe cooperare, acestea concurând la obținerea unor performanțe notabile. Atunci când se folosesc metodele de învățare activă, toți copiii asimilează la un nivel mai profund, rețin ideile mai mult timp, sunt motivați și le place școala, putând corela ceea ce au învățat cu viața reală și cu rezolvarea de probleme.
Învățarea activă dezvoltă gândirea critică, creativă și responsabilitatea.
1. Problematizarea
Problematizarea constituie o modalitate de instruire prin crearea unor situații-problemă, care solicită copiilor utilizarea, restructurarea și completarea unor cunoștințe și capacități anterioare dobândite, în vederea realizării situației-problemă pe baza experienței și efortului personal.
Crearea unor situații-problemă are scopul de a-l pune pe copil în situația de a cunoaște, dar mai ales în aceea de a elabora și de a descoperi calea spre adevăr, spre soluția problemei.
De exemplu, pentru a motiva alegerea unei activități de observare cu tema „Ce-i trebuie plantei?”, se poate pleca de la o scurtă povestire. „Familia lui Ionuț” s-a pregătit să plece în concediu la mare, iar în apartament se află o mulțime de plante. Mama a rugat-o pe prietena ei să-i îngrijească plantele.
Dirijarea percepției prin intermediul conversației euristice constă într-o succesiune de întrebări și răspunsuri prin care educatoarea conduce gândirea copiilor spre descoperirea de noi adevăruri. Această modalitate de problematizare presupune o adevărată „gimnastică a gândirii” copilului.
Exemple de întrebări care dirijează gândirea spre generalizări simple: „După ce cunoaștem că lupul este un animal sălbatic?”, „Ce părți ale corpului iepurașului au forma alungită?”.
2. Algoritmizarea
Algoritmizarea este o metodă care presupune utilizarea și valorificarea algoritmilor de învățare. Algoritmul este constituit dintr-o serie de operații executate într-o anumită ordine și presupune o succesiune de operații. Din punct de vedere psihologic, algoritmii reprezintă deprinderi de activitate intelectuală.
Algoritmizarea, ca metodă, se folosește în general la grupele mari. În activitățile de observare, orientate spre cunoașterea lumii vii, algoritmul de lucru se dovedește a fi benefic.
Pentru educatoare, aceste etape constituie un schelet logic, atât pentru activitatea coerentă a operațiilor mentale ale preșcolarului, cât și pentru educatoare, care dirijează procesul de învățare. Insistându-se de la primele teme pe aceste secvențe, la teme similare, apelând la schema logică de investigare prin simple întrebări precum: „Ce am învățat despre…?”, și acum „Ce trebuie să știm despre…?”, se activează algoritmul de lucru, care facilitează descoperirea elementelor de noutate și integrarea lor în structuri cognitive deja consolidate.
În lucrarea de sinteză „Studii de didactică experimentală”, Bunescu V. conchide că: „Rezolvând pe bază de algoritm rațional problemele pentru care sunt stabiliți algoritmii, gândirea se eliberează de eforturi inutile și poate să-și canalizeze eforturile spre adevărate soluții creatoare” - concluzie care definește importanța algoritmilor de învățare.
3. Cubul
Cubul este o metodă folosită în cazul în care se dorește explorarea unui subiect sau a unei situații din mai multe perspective. Metoda cubului poate fi introdusă în activitatea de observare cu tema „Animale domestice în ograda bunicilor” - „Câinele”.
- Se anunță tema: „Vom observa un animal domestic foarte îndrăgit, câinele”.
- Se împarte grupa de copii în 6 subgrupe, urmând ca fiecare subgrupă să analizeze animalul din perspectiva cerinței corespunzătoare cifrei de pe una dintre fețele cubului:
- Numărul 1: „Descriere!” - Copiii au sarcina de a spune culoarea, mărimea, forma animalului observat.
- Numărul 2: „Compară!” - Copiii au sarcina de a evidenția asemănările și deosebirile față de un alt animal (la alegere).
- Numărul 3: „Asociază!” - „La ce te gândești când vezi un câine?”, „Ce simți?”.
- Numărul 4: „Analizează!” - „Care sunt părțile componente ale câinelui?”.
- Numărul 5: „Aplică!” - „Ce foloase ne aduce câinele?”, „Cum ne ajută?”.
- Numărul 6: „Argumentează!” - „Pro” sau „contra” în ceea ce privește importanța câinelui pentru om și motivele pe care se bazează afirmația.
- Rolul educatoarei este de observator, putând interveni atunci când este necesar.
Învățarea prin cooperare
Învățarea prin cooperare, realizată printr-o bogată paletă de activități, oferă copiilor o învățare activă, un plus de lejeritate și mai multă coerență procesului de predare, punând accent deosebit pe joc ca metodă de bază a acestui proces.
Această metodă valorifică avantajele muncii școlare și extrașcolare, asigurând condițiile necesare pentru ca efortul comun al copiilor să fie bine organizat și susținut. Ei au posibilitatea de a explora și cunoaște domenii noi, de a acumula cunoștințe în mod independent, dezvoltându-și competențe precum: creativitatea, spiritul de inițiativă, capacitatea de a comunica și de a lucra în echipă.
4. Mozaicul
Mozaicul este o metodă de învățare prin colaborare și are la bază împărțirea grupului în mai multe grupuri de lucru, coordonate de educatoare. Se împarte clasa în 3 grupe de câte 4 copii fiecare, explicându-le că vor trebui să relateze ce văd în imaginea pe care o vor primi. Să privească cu atenție, să discute între ei și să stabilească împreună în grup ideea descrierii imaginii vizualizate.
După ce grupele de copii și-au încheiat lucrul, liderul fiecărei grupe prezintă celorlalți conținutul pregătit.
5. Brainstorming-ul
Brainstorming-ul, având semnificația de „furtună în creier”, efervescență, aflux de idei, stare intensă de creativitate, asalt de idei, este una dintre cele mai răspândite metode de stimulare a creativității.
Preșcolarii sunt provocați să participe activ la producerea de idei, se dezvoltă capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluții cât mai originale, se dezvoltă atitudinea creativă și este favorizată exprimarea personalității. Este stimulată participarea tuturor copiilor la activitatea de producere a ideilor, chiar și a celor mai timizi, și este stimulată căutarea soluției optime prin alegerea din mai multe variante posibile.
- Explozia stelară - este o metodă nouă de dezvoltare a creativității, similară brainstorming-ului.
- Colțurile - are drept scop generarea unei dezbateri în contradictoriu în cadrul problemelor controversate, situații în care participanții la discuție pot avea puncte de vedere diferite.
Stiluri didactice
Stilul „axat pe grup” pune accentul pe activitatea copiilor, pe participarea lor la descoperirea cel puțin a unei părți din cunoștințele ce urmează a fi învățate. Stilul de tip algoritmizat constă în asigurarea unei succesiuni rigide de operații între activitatea de predare și cea de învățare. Între programarea externă ce ține de predare și cea internă ce ține de învățare se stabilesc relații univoce strict determinate.
Condiția fundamentală pentru proiectarea și realizarea unor asemenea relații este cunoașterea cât mai exactă a structurii componentelor psihice ce urmează a fi formate. Metodele și procedeele ce caracterizează această strategie didactică sunt: algoritmizarea, instruirea programată și exercițiul.
Modernizarea metodologiei didactice
Modernizarea și dezvoltarea metodologiei didactice reprezintă un proces continuu, dictat de schimbările care au loc în societate, cererea crescândă de educație și formare, exigențele procesului de învățare, dezvoltarea științelor educației și, în general, a tuturor științelor.
Prin caracterul său dinamic, metodologia didactică rămâne deschisă cercetării, perfecționării, înnoirii, inovației și experimentării. Perfecționarea acesteia vizează următoarele aspecte: asigurarea unui caracter dinamic și deschis al metodelor, diversificarea, amplificarea caracterului formativ, accentuarea caracterului practic-aplicativ, reevaluarea metodelor tradiționale și asigurarea relației „metode didactice - mijloace de învățământ”.
O direcție de acțiune în acest sens o constituie revitalizarea și utilizarea în continuare a metodelor tradiționale sau clasice: „nu neapărat tot ce este vechi este și demodat,… nu tot ce este modern și nou este, invariabil, și bun, sau eficient” (I. Cerghit).
Amplificarea participării elevului și învățarea interactivă
Amplificarea gradului de participare a elevului în activitatea de învățare prin implicarea acestuia în activități de cercetare, de investigare, prin sporirea efortului în rezolvarea sarcinilor de învățare presupune folosirea metodelor activ-participative. Acestea solicită elevului efort în gândire, imaginație, voință, memorie, ajutându-l să depășească stadiul primirii unor cunoștințe „de-a gata elaborate” și implicându-l în procesul de redescoperire a acestora.
Metodele interactive promovează învățarea interactivă sau învățarea prin cooperare/colaborare. Aceasta se bazează pe interschimbul de idei, informații, opinii, experiențe, atitudini, pe interacțiunile sociale stabilite în grupul clasă, în grupuri mici sau în perechi.
Prin învățarea interactivă, copilul își exersează gândirea, operațiile mintale, poate progresa, își poate dezvolta priceperea de a lucra cu ceilalți în înțelegere și armonie. Învățarea și dezvoltarea capacităților cognitive ar fi rezultatul interacțiunilor interpersonale.
Metode de învățare prin descoperire și euristice
Învățarea prin descoperire pune copiii în situația de a rezolva ei înșiși probleme, de a manifesta independență în gândire, de a efectua transferuri de cunoștințe. Metodelor de învățare prin descoperire le este specifică activitatea de căutare, de cercetare, dirijarea din afară fiind minimă.
Metodele euristice sunt metode care solicită copilul să folosească informațiile achiziționate în vederea obținerii unor noi informații sau a rezolvării unei probleme.
Metode practic-aplicative
Metodele practic-aplicative sunt metode care asociază efortul gândirii cu cel fizic, practic. Prin îmbinarea teoriei cu practica se aprofundează și se consolidează cunoștințe, se dezvoltă inteligența practică, se formează gândirea conceptuală și are loc dezvoltarea fizică.
Transformarea modului clasic de instruire
Modul clasic de instruire și învățare se transformă, în sensul că se extinde aria surselor de cunoaștere, se creează noi posibilități de autoinstruire, se creează situații inedite de instruire, se creează un nou mediu de învățare. Inserțiile tehnologice conduc la o combinare a elementelor metodologice moderne cu cele tradiționale.
Instruirea asistată de calculator (IAC) are în vedere utilizarea acestui mijloc modern de învățământ în procesul de predare-învățare. Calculatorul îl ajută pe profesor să predea, pe elev să învețe, dar nu poate asigura suplinirea integrală a efortului celor doi.
Idealul educațional contemporan
În societatea contemporană, idealul educațional este integrarea în societate, ceea ce asigură cadrul dezvoltării personalității, modele de gândire și de comportamente, relații interpersonale, mijloace de trai. Individul este dependent de cadrul social, viața sa depinde de societatea în care trăiește, devenind „parte” a acesteia.
Adaptarea individului la mediu se realizează prin sistemul de educație, atât prin elemente cognitive, cât și prin elemente non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenței includ factori de ordin afectiv, personal și social, fiind esențiale pentru reușita în viață.
„Capul tânărului nu-i un vas pe care trebuie să-l umpli, ci o făclie pe care trebuie s-o aprinzi, astfel încât mai târziu să lumineze cu o lumină proprie.” - Plutarh
Învățarea și inteligența emoțională
Învățarea este definită, adeseori, drept o modificare de comportamente și în comportamente, obținută pe baza unei experiențe trăite personal. Când vorbim despre învățare, ne gândim la schimbările care se vor produce la cel care învață, schimbări ce pot avea loc în planul activității intelectuale, al vieții afective ori al acțiunii practice.
Predarea tradițională, în sensul în care profesorul ține o prelegere, face o demonstrație, iar rolul elevilor este acela de a urmări, produce învățare doar în foarte mică măsură.
Dincolo de conținuturile concrete care se transmit în activitatea didactică, este important tipul de interacțiune care se va stabili între clasa de elevi și profesor, între elevi și elevi, precum și atitudinea celui de la catedră în a se relaționa la grup și la fiecare elev în parte.
Diferența de vârstă, de statut social, de capital cultural nu trebuie să devină motiv de depreciere a elevilor, de impunere a propriei persoane, de exercitare a autoritarismului.
Elevii înșiși trebuie să organizeze ceea ce au auzit și văzut într-un tot ordonat și plin de semnificație. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuției, a investigației, a acțiunii, învățarea nu are loc. Cei care învață trebuie să-și construiască cunoașterea prin intermediul propriei înțelegeri; nimeni nu poate face acest lucru în locul lor.
Pentru profesorul de la clasă este foarte important să cunoască fiecare elev în parte și cum se integrează acesta în clasa de elevi. Posibilitățile de cunoaștere ale elevului sunt numeroase și foarte diversificate, de la exerciții de prezentare ale elevilor, la exerciții de autocunoaștere și intercunoaștere.
Profesorii ar trebui să aibă cunoștințe despre teoria inteligențelor multiple, despre inteligența emoțională și despre stilurile de învățare pentru a putea să se raporteze diferit la elevi. Pregătirea științifică și metodologică trebuie adaptată nivelului de evoluție al elevilor, determinat de maturitatea lor psihofizică și de cunoaștere, pentru ca, în raport cu acesta, profesorul să dezvolte posibilitățile de gândire, de asimilare, de punere în practică, de creare și de cercetare a noilor cunoștințe.
Teoria inteligențelor multiple
Autorul teoriei inteligențelor multiple este psihologul american Howard Gardner, care, după îndelungi cercetări în studiul profilurilor cognitive ale copiilor, ajunge la următoarele concluzii:
- Inteligența nu este o trăsătură înnăscută care domină celelalte abilități pe care le au elevii.
- Nu pune la îndoială existența unei inteligențe generale, dar aduce probe conform cărora definiția tradițională a inteligenței nu acoperă posibilitățile cognitive recent descoperite.
- Rezultatele cercetării sugerează faptul că inteligența este localizată în diferite zone ale creierului, care nu sunt conectate între ele, se susțin una pe alta, dar pot funcționa și independent, dacă este nevoie.
Teoria inteligențelor multiple nu schimbă ceea ce avem de predat, ci ne ajută doar să schimbăm modul în care lucrăm cu elevii. Ne ajută să înțelegem faptul că elevii pot fi „deștepți” în diferite feluri și ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze în mod diferit.
Cunoașterea profilului de inteligență îl ajută pe profesor să elaboreze tipuri de activități de învățare diferite, în conformitate cu individualitățile reale ale copilului.
Învățarea prin cooperare și stilurile cognitive
Dacă elevii își construiesc cunoașterea proprie, ei nu o fac singuri. Adevărata învățare este aceea care permite transferul achizițiilor în contexte noi. Reciprocitatea este un stimulent al învățării atunci când acțiunea comună este necesară.
Gruparea și sarcinile în care membrii grupului depind unul de celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că:
- Elevii se implică mai mult în învățare decât în abordările frontale sau individuale.
- Elevii, odată implicați, își manifestă dorința de a împărtăși celorlalți ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la conexiuni în sprijinul înțelegerii.
- Elevii accesează înțelegerea profundă atunci când au oportunități de a explica și chiar preda celorlalți ce au învățat.
În activitatea de învățare, strategia exprimă deci „stilul cognitiv”, modul cum învață și cum operează cu anumite categorii de cunoștințe fiecare subiect care participă la activitatea de învățare.
Un profesor preocupat de calitatea și durabilitatea cunoștințelor predate va trebui să favorizeze o situație de învățare aprofundată și să descurajeze situațiile de învățare superficială, de suprafață, orientate spre simpla reproducere a cunoștințelor rupte de realitatea cotidiană.
O situație de învățare strategică, în combinație cu o situație de învățare aprofundată, conduc la o asociere excelentă a rezultatelor și calității învățării.
Pentru reușita învățării, pentru dobândirea performanțelor dorite, sunt importante atât predispozițiile, aptitudinile, mecanismele de învățare (adică tot ceea ce depinde de cel care învață), cât și asigurarea condițiilor externe pentru a-l stimula și influența pe elev (metode, materiale didactice, stimuli exteriori), ceea ce este independent de cel care învață.
Dacă reușim să-i formăm pe elevi în așa fel încât să fie receptivi la problemele emoționale ale celorlalți, atunci se vor simți importanți, înțeleși și iubiți. Inteligența emoțională ne armonizează cu mediul și cu noi înșine.
tags: #diversificarea #metodelor #de #interactiune