Transmiterea dreptului la paternitatea operei

În ciuda istoriei sale normative seculare în România, dreptul de autor nu a generat niciodată dezbateri atât de efervescente ca în prezent. Nu doar la nivel național, ci și în plan european, numeroase persoane publice - președinți de stat, premieri, miniștri, parlamentari, magistrați - își văd credibilitatea pusă sub semnul întrebării pe fondul acuzațiilor de plagiat. Acestea se raportează, în multe cazuri, la redactarea și susținerea tezelor doctorale.

Din perspectivă juridică, plagiatul presupune esențialmente încălcarea dreptului la paternitatea operei, așa cum este acesta consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Cauze judiciare relevante privind dreptul la paternitatea operei

Două cauze relativ recente înfățișează optica instanțelor române și, în mod particular, a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra conținutului acestui drept: cauza Digital Art vs. SRTV și cauza Ciutacu vs. Guvernul României.

Cauza Digital Art vs. SRTV

Într-un tratat publicat în 2006, profesorul Caron arăta că „se întâmplă, în definitiv, rar ca dreptul la paternitate să fie eludat de jurisprudență. Oricum ar fi, dificultatea reală rezidă probabil în a determina modalitățile de exercitare a dreptului la paternitate. Uzanțele joacă, din acest punct de vedere, un rol important”.

Cu ocazia deciziei nr. 805 din 5 aprilie 2016, pronunțată în cauza Digital Art S.R.L. (în continuare, „Digital Art”) împotriva Societății Române de Televiziune (în continuare, „SRTV”), s-a analizat un caz în care SRTV se obligase să producă șase piese muzicale originale în beneficiul său, urmând ca acestea să fie integrate în emisiunile sale. Potrivit contractului, domnul Adrian Nanu - administratorul Digital Art - urma să compună și să interpreteze piesele. După executarea contractului, domnul Nanu și Digital Art au chemat în judecată SRTV, reproșându-i că le-ar fi încălcat dreptul la paternitatea operelor și solicitând obligarea acesteia la plata de daune interese.

Conform susținerilor reclamanților, SRTV ar fi utilizat muzica creată și interpretată de către domnul Nanu și produsă de către Digital Art fără a indica numele acestora cu ocazia fiecărei difuzări. În apărare, SRTV a susținut că piesele muzicale în cauză ar fi reprezentat „opere de ilustrație”, create special pentru emisiunile SRTV, iar uzanțele domeniului nu ar fi impus indicarea numelui autorului. Mai mult, potrivit SRTV, nici dreptul pozitiv nu ar fi obligat companiile de televiziune să menționeze numele autorului, al interpretului sau al producătorului cu ocazia fiecărei difuzări a muzicii de fond.

Contrar apărărilor SRTV, Curtea a subliniat că o dispoziție legală expresă care să oblige compania de televiziune să menționeze numele autorului unei opere muzicale nu este necesară, de vreme ce ipoteza este acoperită de regulile dreptului comun privitoare la paternitatea operei. Referitor la argumentul derivat din conformitatea conduitei SRTV cu uzanțele domeniului, Curtea a arătat ferm că existența unor uzanțe contrare legii nu este de natură a justifica încălcarea obligației legale de a face cunoscut numele autorului cu ocazia difuzării operei sale. Deși, pe parcursul executării contractului, reclamanții ar fi putut solicita inserarea numelor lor cu ocazia fiecărei difuzări, faptul de a nu fi procedat de această manieră nu legitimează conduita SRTV. Acceptarea tezei SRTV, potrivit căreia indicarea numelui autorului implică o cerere prealabilă din partea acestuia, ar presupune adăugarea unei exigențe procedurale prealabile care să condiționeze exercițiul sau să determine însăși existența drepturilor morale de autor, ceea ce nu poate fi admis.

Prin decizia din data de 5 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat raționamentul instanței de apel. Citând literatura de specialitate, instanța supremă arată, în considerentele deciziei sale, că „dreptul la paternitatea operei constă în dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei rezidă, în general, în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți”.

Raportându-se la speța dedusă judecății, Curtea a observat că uzanțele televiziunilor „sunt în sensul de a nu însoți difuzarea muzicii de fundal cu mențiuni legate de producătorul, autorul și interpretul acesteia cu ocazia fiecărei difuzări, iar din încheierea contractelor succesive pe parcursul difuzării fonogramelor a reieșit faptul că reclamanții au acceptat această uzanță. Contrar celor reținute de instanța de apel, Legea nr. 8/1996 nu conține o dispoziție generală care să se aplice tuturor operelor/interpretărilor, indiferent de natura acestora, de modalitatea de aducere la cunoștință publică, astfel că nu se poate reține existența unei obligații, în general, de a menționa numele autorului/interpretului ori de câte ori este prezentată opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se realizează acest lucru”.

Pe de altă parte, legea cuprinde „mai multe dispoziții speciale prin care se reglementează modalitatea în care se realizează acest drept în anumite cazuri particulare - cum ar fi cazul studiilor și al proiectelor de arhitectură și urbanism, cazul fotografiilor de comandă ș.a. Or, cum legea nu prevede un „procedeu concret” și general prin care să se realizeze recunoașterea paternității operei, „dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit domeniu”.

Rolul uzanțelor în dreptul la paternitate

În sistemul Codului civil, uzanțele constituie, alături de lege și de principiile generale de drept, izvoare ale dreptului civil. Ele devin aplicabile atunci când legea tace, sub rezerva conformității lor cu ordinea publică și bunele moravuri. În cazurile ce beneficiază de reglementare legală expresă, uzanțele se aplică în măsura îngăduită în mod expres de legea în cauză. Relevanță prezintă dispozițiile art. 13 din Codul civil, conform cărora renunțarea la un drept nu se prezumă, dar și prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care stipulează că dreptul moral, inclusiv dreptul la paternitate, nu poate face obiectul renunțării sau înstrăinării.

Ignorarea acestei concepții în cauza Digital Art vs. SRTV, Înalta Curte de Casație și Justiție dă prevalență uzanțelor în detrimentul legii, ignorând totodată interdicția de ordine publică prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Fizionomia actuală a uzanțelor domeniului este rezultatul pasivității autorilor care, în decursul executării diverselor contracte încheiate cu societățile de televiziune, nu au insistat ca numele lor să fie indicate cu ocazia fiecărei difuzări. Această pasivitate nu le este, însă, imputabilă în totalitate. Ea pare să decurgă din poziția de forță de care se bucură televiziunile (și alți actori media) cu ocazia negocierilor precontractuale. Autorul va prefera întotdeauna să-și conserve pe termen lung relația cu o anumită companie, decât să-și irite partenerul contractual prin solicitări de ordin formal susceptibile să-i bulverseze acestuia din urmă practicile obișnuite. Este însă o astfel de practică, bazată pe omisiunea recurentă de a exercita un drept, susceptibilă să legitimeze, sau chiar să legalizeze, o conduită deviantă într-un caz particular?

Răspunsul la această întrebare rezidă în alte trei aspecte. Primo, sunt ținuți terții, de plano, în virtutea dreptului autorului la paternitatea operei, să comunice numele acestuia cu ocazia fiecărei utilizări a operei? Secundo, în caz afirmativ, care este natura interesului protejat?

În concepția instanței supreme, dreptul la paternitatea operei, așa cum este acesta reglementat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, constă în „dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator”, precum și în dreptul „de a revendica oricând calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți”. Aceste două ultime ipoteze au în vedere, în realitate, aceeași situație, întrucât revendicarea nu poate fi concepută decât pe fondul unei contestări prealabile a dreptului în chestiune. Iar opoziția la actele de contestare se realizează tocmai pe calea revendicării calității de autor.

Dacă divulgarea operei se realizează de către autor, prin mijloace proprii, afirmarea calității sale este implicită, publicul fiind în măsură să îi asocieze ușor numele cu opera. Dimpotrivă, dacă divulgarea este realizată de către un terț, cum este cazul din speță, omisiunea acestuia de a indica numele autorului îi aduce beneficiul prezumției prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Dacă autorul are dreptul de a-i fi recunoscută calitatea, înseamnă că terților le revine obligația corelativă de a o respecta și de a nu aduce atingere acestui drept, nici prin acțiune și nici prin omisiune. Deși este vorba despre o atitudine eminamente subiectivă (recunoașterea de către terți a unui fapt), executarea unei asemenea obligații nu poate decurge decât din elemente obiective. Iar elementul obiectiv care, prin excelență, exprimă recunoașterea calității de autor, este indicarea numelui acestuia cu ocazia divulgării sau a utilizării operei. Dreptul la paternitatea operei „impune ca opera să-i fie asociată creatorului, ceea ce permite, de altfel prezumarea calității de autor”. Asocierea operei creatorului său este percepută ca o „obligație de drept natural”, de vreme ce creatorul nu poate culege roadele creației sale decât fiindu-i asociat acesteia.

Răspunzând primei întrebări, apare întemeiată optica expusă de Curtea de Apel. În privința celei de-a doua întrebări, ce urmărește să lămurească natura interesului protejat, „caracterul de ordine publică al dreptului moral nu este indicat în lege. El decurge însă în mod logic din acest drept care tinde să protejeze autorul inclusiv contra propriei indiferențe de moment. De aceea, dreptul moral este impregnat de o ordine publică de protecție, ceea ce-i explică și caracterul inalienabil”, dar și interdicția autorului de a renunța la el. Este vorba aici despre „nucleul dur al protecției autorului, dreptul moral fiind irigat, în integralitatea sa, de ordinea publică”. Prin urmare, interesul protejat este unul de ordine publică, fiindcă legiuitorul nu urmărește să securizeze doar gloria autorului, ci și întreaga concepție asupra creațiilor intelectuale, care nu trebuie să fie asumate de persoane străine de realizarea lor. Inutil să mai amintesc că nu sunt posibile amenajări contractuale ale unei norme de ordine publică.

De aici rezultă că SRTV îi incumbă o obligație legală, corelativă dreptului autorului la paternitatea operei sale, de a comunica numele acestuia cu ocazia difuzării operei. Uzanțele nu pot justifica neîndeplinirea unei obligații legale deoarece ele nu pot fi substituite legii și nici nu pot suprima efectele juridice ale unei norme de ordine publică. Prin urmare, în cauza Digital Art vs. SRTV, instanța supremă a conferit eficiență uzanțelor într-un domeniu reglementat expres de către lege.

Cauza Ciutacu vs. Guvernul României

Articolul 33 din Legea nr. 8/1996 permite, în anumite cazuri, reproducerea operei fără acordul autorului și fără remunerație, sub rezerva utilizării operei conform bunelor uzanțe și a neprejudicierii autorului. Unul dintre aceste cazuri excepționale vizează „reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță publică”.

În cuprinsul prefeței la lucrarea „Codul civil adnotat”, publicată în anul 2007, profesorul Ciutacu își exprimase, de manieră originală, percepția asupra importanței și a funcției codului civil, în general, în cadrul societății. Potrivit concepției profesorului, „Codul civil al fiecărei țări este o oglindă a respectivului sistem social. Normele pe care le conțin răspund unor nevoi concrete și, în același timp, tind să vină în întâmpinarea necesităților ce rezultă din dinamica vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi principii după care își poate conduce viața sub toate aspectele ei - spiritual, material, biologic și, mai ales, social. Normele dintr-un Cod civil par, uneori, chiar și celor avizați, ca având un înalt grad de generalitate și abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicării, a textelor din Cod are un caracter de noutate absolută. De asemenea, este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca interpretând Codul civil, să poată fi considerate ca fiind sub incidența normelor sale toate categoriile de relații sociale. Cu toate acestea, de câteva mii de ani, principiile care guvernează raporturile dintre oameni, sunt aceleași”.

Fără a indica sursa, legiuitorul noului Cod civil a preluat expunerea profesorului Ciutacu, integrând-o în expunerea de motive a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Prin cererea de chemare în judecată din 25 iulie 2011, profesorul Ciutacu a solicitat Tribunalului București, în contradictoriu cu Guvernul României și cu Ministerul Justiției, recunoașterea dreptului său de autor asupra lucrării din 2007 și constatarea încălcării acestui drept de către pârâți. Pârâții s-au apărat invocând prevederile art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, susținând că reproducerea textului în expunerea de motive a noului Cod civil s-ar fi încadrat în excepția prevăzută de lege pentru procedurile administrative.

Curtea de Apel a confirmat hotărârea Tribunalului București, prin care prima instanță dispusese respingerea cererii de chemare în judecată, considerând conduita pârâților ca încadrându-se în ipoteza art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Curtea a îmbrățișat, la rândul său, această teză, relevând că expunerea de motive constituie documentul care însoțește actul normativ în cadrul procedurilor administrative și parlamentare de adoptare a legilor, dezvăluind rațiunile ce au determinat intervenția legiuitorului. Din această perspectivă, Guvernul ar fi respectat bunele uzanțe, neproducându-i autorului vreo pagubă prin faptul reproducerii operei sale în cadrul expunerii de motive. Potrivit Curții, conținutul noțiunii de „bune uzanțe” depinde de modalitatea concretă în care se realizează reproducerea și de scopul urmărit. Reproducerea unor pasaje scurte intră în sfera de aplicare a excepției legale și se determină prin raportare la amploarea și complexitatea operei în cauză. În speță, pasajele reproduse totalizează 8 rânduri, în contextul în care expunerea de motive este un document de 30 de pagini, iar lucrarea reclamantului are 1052 de pagini. Acest fapt confirmă că au fost reproduse doar scurte pasaje. Interesul public a impus citarea, în contextul în care rațiunea expunerii de motive a fost aceea de a informa publicul asupra motivelor ce au determinat intrarea în vigoare a legii, cu excluderea oricărui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic. Curtea de Apel își încheie motivarea stabilind că opera ar fi făcut obiectul unei exploatări normale deoarece „preluarea” nu „ar putea avea efecte importante din punct de vedere practic”.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, profesorul Ciutacu a invocat, printre altele, încălcarea dreptului său de autor, susținând că reproducerea textului său în expunerea de motive a Legii nr. 71/2011 reprezintă o utilizare a operei sale fără acordul său prealabil și fără remunerație, neîncadrându-se în excepțiile prevăzute de lege.

Dispoziții legale relevante din Legea nr. 8/1996

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe stabilește cadrul legal pentru protecția creațiilor intelectuale în România. Din această lege, sunt relevante următoarele aspecte:

Obiectul dreptului de autor

• Art. 7: Enumeră categoriile de opere protejate, incluzând opere literare, artistice, științifice, precum și alte opere de creație intelectuală.
• Art. 8: Precizează ce nu intră sub incidența dreptului de autor, cum ar fi simplele fapte și date.

Conținutul dreptului de autor

• Art. 10: Definește dreptul la paternitatea operei ca fiind dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator și de a se opune oricărei modificări a operei care i-ar prejudicia integritatea.
• Art. 11: Stipulează că drepturile morale, inclusiv dreptul la paternitate, sunt inalienabile și imprescriptibile.
• Art. 13: Detaliază drepturile patrimoniale ale autorului, incluzând dreptul de a autoriza reproducerea, distribuirea, comunicarea publică, etc.

Transmiterea dreptului la paternitatea operei

Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii.

După moartea autorului, exercițiul drepturilor morale, inclusiv dreptul la paternitate (art. 10 lit. b) și d)), se transmite prin moștenire pe durată nelimitată. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturi de Autor.

Transmiterea drepturilor patrimoniale se face prin cesiune, conform contractului.

Limite ale exercitării dreptului de autor

Legea prevede anumite excepții de la dreptul exclusiv al autorului, cum ar fi:

• Reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare sau administrative, în măsura justificată de scopul acestora (art. 33 lit. a)).
• Reproducerea unei opere în scopuri de siguranță publică.

În cazurile prevăzute la art. 33, trebuie să se menționeze sursa și numele autorului, dacă acesta apare pe lucrarea utilizată.

Analiza problemelor de paternitate în operele coregrafice

Arta coregrafică, prin natura sa, ridică probleme specifice în ceea ce privește protecția dreptului la paternitate. Coregrafia reprezintă o înlănțuire de mișcări expresive, supuse unei structuri tripartite ce conferă expansiune și intensitate contextului narativ. Interpretarea artiștilor executanți și interpreți este susceptibilă de a transmuta emoțiile și trăirile autorului în veritabile măiestrii.

Divulgarea și paternitatea operelor coregrafice

Dreptul de divulgare al autorului presupune dreptul de a aduce la cunoștința auditoriului opera coregrafică, stabilind modalitatea, momentul și posibilitatea de a o devoala sau de a o menține secretă. Divulgarea unei coregrafii se realizează, în practică, prin prisma avanpremierelor sau premierelor.

Un element sensibil al operelor coregrafice îl reprezintă paternitatea. Dreptul la paternitatea operei coregrafice reprezintă legătura personală dintre coregraf și coregrafie, un nex indisolubil ce exhibă personalitatea și ideologia coregrafului în compendiul coregrafic. Însă, cum putem proba existența paternității în condițiile în care actul de uzurpare este imposibil de dovedit?

Un exemplu ipotetic îl constituie frecventa situație cu care se confruntă coregrafii atunci când, în procesul creator, se retrag departe de privirile curioase în sălile de studiu, încercând să obțină o contopire cât mai fluentă și expresivă a mișcărilor, însă, concurența se strecoară și se prevalează de lipsa atenției distributive a coregrafului, însușindu-și în aceste condiții pe nedrept, fraze coregrafice sau chiar fragmente semnificative din operă, prezentându-le ulterior auditoriului sub propria egidă, dar anterior divulgării operei de către coregraful în drept.

În aceste circumstanțe, răsturnarea prezumției iuris tantum statuate prin intermediul dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, constituie un impediment de ordin probator, ce se deduce din omisiunile legiuitorului. În context se ivește o contradictorialitate, între voința reală a legiuitorului și posibilitatea respectării acesteia. Prin urmare, paternitatea operei coregrafice remarcă probleme incontestabile de substanță, ce ar impune o reglementare în materie probatorie, astfel încât, această componentă a dreptului de autor să devină indubitabilă.

Cu toate că doctrina susține argumentul conform căruia „un dans- în înțelesul general al cuvântului-nu poate beneficia de protecție”, ne exprimăm opoziția motivată de considerentul în virtutea căruia, definiția noțiunii de dans în conformitate cu dicționarul explicativ al limbii române, presupune o înlănțuire de mișcări ritmate, acompaniate de o fonogramă. Prin urmare, aceasta este esența coregrafiei și nu putem înlătura această afirmație.

Opera coregrafică poate dura, ca interval de timp, de la două minute până la câteva sute de minute. Dreptul la nume în ceea ce privește operele coregrafice nu comportă dispute sau divergențe, în cazul operei aparținând unui singur coregraf. În ipoteza operelor coregrafice comune, se pune problema în ce măsură putem determina caracterul acestora, dacă sunt opere divizibile sau indivizibile.

Regulamentul de licitație Artmark și dreptul la paternitate

Documentele de licitație, cum ar fi cele emise de Artmark, conțin prevederi specifice referitoare la descrierea obiectelor de artă și la responsabilitățile vânzătorilor și cumpărătorilor. Deși nu abordează direct transmiterea dreptului la paternitatea operei în sensul legii dreptului de autor, aceste regulamente pot conține informații despre proveniența și autenticitatea operelor, aspecte ce pot fi relevante în contextul stabilirii paternității artistice.

Artmark, prin regulamentul său de licitație, stabilește proceduri clare pentru descrierea loturilor, inclusiv tehnica de realizare, și pentru autentificarea acestora de către specialiști. Aceste elemente, deși nu substituie protecția legală a dreptului de autor, contribuie la transparența pieței de artă și la o mai bună informare a potențialilor cumpărători cu privire la opera respectivă.

Cu toate acestea, este important de subliniat că dreptul la paternitatea operei, conform Legii nr. 8/1996, este un drept moral ce protejează legătura personală dintre autor și opera sa și nu poate fi afectat de regulamentele comerciale, ci doar reglementat de legislația specifică.

tags: #trandmiterea #dreptului #la #paternitatea #opereia