Până în anul 1937, când legislația penală a fost unificată în România Mare, avortul era sancționat de toate Codurile Penale aplicabile în provinciile țării. Istoricul Cristina Sircuța, în cartea sa „Viața femeilor în România Interbelică”, publicată recent la editura Oscar Print, detaliază aceste aspecte. Codul austro-ungar, valabil în fostele provincii ale Imperiului, făcea distincție între femeile necăsătorite și cele căsătorite care recurgeau la avort, acestea din urmă primind o pedeapsă dublă. Codul Penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a adus o schimbare semnificativă față de Codul lui Cuza, valabil în Vechiul Regat, care interzicea avortul în orice circumstanță. Noua legislație permitea avortul în cazuri în care viața femeii era în pericol sau dacă unul dintre părinți suferea de alienare mintală, existând riscul transmiterii bolii copilului.
La nivel internațional, prima țară europeană care a legalizat avortul a fost Uniunea Sovietică, în 1920. Scăderea natalității în perioada interbelică, în special în Europa de Vest și de Nord, a determinat adoptarea unor politici menite să stimuleze creșterea demografică. De exemplu, în Germania, în perioada 1931-1935, media a fost de 1,84 copii pe femeie, iar în următorii cinci ani a crescut la 2,24. Uniunea Sovietică a înregistrat, de asemenea, o scădere a natalității, ajungând la 3,52 copii pe femeie în anii 1931-1935.
În România interbelică, avortul a generat dezbateri aprinse, societatea fiind puternic polarizată. Pe de o parte, se aflau cei care considerau avortul o crimă și un păcat, iar pe de altă parte, promotorii femeii moderne. În 1933, la Fundația Carol I din București, au fost organizate conferințe în favoarea legalizării avortului. Medicul Marius Georgescu afirma că în România se efectuau anual aproximativ 150.000 de avorturi, considerând că „avortul a încetat astăzi să fie o crimă; el este o necesitate peste care statul modern nu poate trece” și că avorturile clandestine erau încurajate de rigiditatea reglementărilor legale. Totuși, nu toate afirmațiile pot fi generalizate, cauza principală a avorturilor nefiind, de cele mai multe ori, sărăcia; întreruperile de sarcină erau frecvente și în rândul cuplurilor mai înstărite.
Mircea Eliade relatează în jurnalul său, scris în perioada în care era atașat cultural în Portugalia (1941-1945), un episod din 1933. Scriitorul era implicat în două relații, cu actrița Sorana Țopa și cu funcționara Nina Mareș, care avea să-i devină soție anul următor. Ambele femei au rămas însărcinate și au recurs la avort în vara anului 1933. Eliade mărturisește că Nina a întrerupt sarcina la presiunile sale. El a mărturisit că Nina a suferit o intervenție, după care nu a mai rămas însărcinată niciodată, iar în 1943 a fost diagnosticată cu cancer uterin, existând suspiciunea că ar fi putut fi provocat de intervenție.
Deoarece avortul era interzis, multe femei apelau la metode periculoase pentru a întrerupe sarcina. Medicul Victor Babeș atrăgea atenția că numeroase femei mureau din cauza infecțiilor contractate în urma acestor proceduri, în special în mediul rural, unde se recurgea la tot felul de metode nesigure. Metodele de inducere a avortului erau cunoscute chiar și în cele mai izolate sate tradiționale. O cercetare din anii '30 în satul Holda, județul Neamț, indica o rată ridicată a natalității, mortalității infantile și avorturilor. La 110 nașteri normale, se înregistrau 29 de avorturi declarate. Deși cuplurile își doreau un număr limitat de copii, nici în mediul rural sărăcia nu era cauza principală a avorturilor; în satul Holda, toate cele 29 de avorturi consemnate au fost în familii înstărite. De asemenea, avorturile provocate erau mai frecvente în familiile cu posibilități financiare, care puteau achiziționa de la farmacie „leacuri”. Femeile sărace apelau la moașe, care foloseau buruieni pentru a declanșa avortul. Cu toate acestea, multe femei din mediul rural nu apelau la întreruperi de sarcină din considerente religioase. Tinerelor necăsătorite le era teamă de judecata satului, iar o tânără însărcinată, care nu putea avorta sau să se căsătorească cu tatăl copilului, era aspru blamată, în special cele sărace. În familiile înstărite, „problema” era rezolvată prin suplimentarea zestrei.
Politica demografică draconiană a regimului Ceaușescu
Politica demografică promovată de regimul lui Nicolae Ceaușescu, bazată pe Decretul nr. 770 din 1966, a reprezentat un punct de cotitură în istoria avortului în România. Acest decret a interzis avortul la cerere, considerând sarcina o datorie față de societate și stat. Singura modalitate de a obține permisiunea pentru întreruperea sarcinii era după nașterea a cel puțin patru sau cinci copii. Această politică a fost implementată cu scopul de a crește artificial populația țării, cu un obiectiv ambițios de 30 de milioane de locuitori până în anul 2000.
În cadrul strategiei de creștere a natalității, au fost luate măsuri precum mărirea numărului de locuri în creșe și promovarea filmelor, pieselor de teatru și operelor de artă cu tematică familială. Perioada a fost marcată și de epurări politice, blocând ascensiunea persoanelor cu antecedente de divorț sau relații considerate imorale.
Decretul nr. 770 a condus la o creștere semnificativă a natalității în primii ani, rata fertilității dublându-se în 1967 față de anul precedent. Cu toate acestea, efectul nu a durat pe termen lung, rata fertilității revenind la nivelul mediu de 2,4 copii pe femeie în 1973. Această scădere s-a datorat numărului mare de avorturi efectuate clandestin.
Perioada 1966-1989 a fost marcată de un număr estimat de 9.452 de femei decedate în urma avorturilor ilegale. Explozia demografică a generat și un dezechilibru în distribuția pe vârste a populației.
Imediat după Revoluția din decembrie 1989, Decretul nr. 770/1966 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 4. Această decizie a redat femeilor libertatea asupra propriului corp, punând capăt unei perioade de represiune.
Consecințele Decretului 770
Scenariul descris de reporterii Jurnalul Decretului, bazat pe mărturii ale medicilor, asistentelor, moașelor și mamelor, ilustrează realitățile traumatizante trăite de femeile din România sub incidența Decretului 770. Pentru o femeie în comunism, sarcina era o datorie, iar mijloace contraceptive și educație sexuală nu existau. Avortul era strict interzis.
Medicul Bogdan Marinescu, de la Maternitatea Giulești, își amintește cum a propus autorităților comuniste accesul la contracepție, dar propunerea a fost respinsă, consolidând ideea că avortul era singura metodă contraceptivă disponibilă pentru femeile care îndepliniseră norma de nașteri.
Femeile ajungeau în situații disperate, recurgând la avorturi ilegale, adesea efectuate de persoane fără pregătire medicală. Cadrele medicale care ajutau erau aspru pedepsite. Medicul Mircea Ungurean relatează despre un proces public al unui medic acuzat de efectuarea de întreruperi de sarcină, petrecut în spital, în fața autorităților.
În ciuda interdicției, unii medici, precum Bogdan Marinescu, practicau o formă incipientă de educație sexuală, învățând femeile cum să evite o sarcină nedorită. După Revoluție, liberalizarea avortului a survenit într-un context în care țara nu dispunea de metode contraceptive adecvate, educație sexuală sau un sistem de asistență capabil să gestioneze sarcinile nedorite, ducând la un număr record de avorturi în 1990.
Chiar și după liberalizare, multe femei au continuat să apeleze la piața neagră de avorturi din cauza neîncrederii în noua realitate sau a lipsei de informații. Până în 2003, numărul avorturilor a depășit numărul nașterilor în România, o situație cauzată, în mare parte, de moștenirea politicilor demografice din comunism.
Chiar și astăzi, România se confruntă cu probleme legate de mamele minore și avorturile la cerere în rândul acestora, lipsa educației sexuale în școli și a serviciilor de sănătate sexuală. Pentru multe femei, avortul continuă să fie o metodă contraceptivă.
Sarcina: O misiune de onoare sub regimul comunist
În epoca ceaușistă, sarcina a fost transformată într-o datorie a femeii față de regim și stat. Mesajul politic era clar: „Femeia-mamă îndeplinește o misiune de onoare, aceea de a da viață, a crește și educa copiii, viitorii constructori ai comunismului. Ocrotirea mamei și copilului se află în centrul atenției partidului și statului nostru.” Această „datorie” înceta doar după ce femeia dădea țării patru sau cinci copii, moment în care i se permitea, în sfârșit, să facă avort la cerere.
Pentru a controla acest proces, regimul a instituit controale ginecologice obligatorii în fabrici și întreprinderi. Oficial, acestea aveau ca scop prevenirea cancerului de col uterin, dar în realitate, scopul era depistarea femeilor însărcinate și înregistrarea lor. Aceste controale, efectuate în spații mari și închise, transmitau un mesaj clar: femeile însărcinate nu se puteau ascunde.
Carmen Ungurean, expertă în sănătate publică, consideră că prin aceste controale s-a pervertit conceptul de sănătate publică, transformând screeningul într-un simplu test superficial, fără analize specifice precum Papanicolau sau frotiu. România nici în prezent nu dispune de un program de screening eficient pentru prevenirea cancerului de col uterin, deși incidența în țară este de peste trei ori mai ridicată decât media UE.
După depistarea sarcinii, femeia era obligată să se supună unui examen medical periodic, rudimentar, care presupunea recoltarea de sânge și examen clinic lunar. Datele erau înscrise într-un registru de evidență a gravidelor. Medicul Mircea Ungurean descrie condițiile precare în care se desfășurau aceste controale, inclusiv penuria de materiale, ceea ce făcea ca examinările să fie efectuate cu degete sau cu mănuși refolosite.
În prezent, urmărirea sarcinii este un proces mult mai complex, dar nu toate gravidele beneficiază de el. Moașa Melania Tudose observă că în mediul rural, multe femei ajung la naștere fără analize sau controale medicale. Abordarea sarcinii este percepută preponderent din punct de vedere medical, ignorând aspectul natural și fiziologic.
Chiar și după abogarea Decretului 770, Ministerul Sănătății a continuat să primească fișe ale mamelor decedate în urma întreruperilor ilegale de sarcină, indicând persistența practicilor periculoase. Politica ceaușistă a natalității a cauzat mii de victime, distrugând familii și lăsând în urmă orfelinate supraaglomerate.
Violarea drepturilor reproductive și consecințele pe termen lung
Politica de sporire forțată a populației din comunism a avut consecințe devastatoare, inclusiv moartea a mii de femei și abandonul copiilor nedoriți. La Revoluția din 1989, peste 100.000 de copii se aflau în orfelinate.
România s-a plasat alături de China și Germania nazistă în ceea ce privește politicile demografice extreme. Rapoartele oficiale indică 9.452 de decese materne cauzate de întreruperi de sarcină, dar cifrele reale sunt considerate mult mai mari, din cauza avorturilor clandestine.
Mii de femei au recurs la metode barbare de întrerupere a sarcinii, confruntate cu privațiuni inimaginabile. Spitalele aveau politici draconice, iar personalul medical și pacientele erau supuse interogatoriilor.
Mortalitatea în urma întreruperilor de sarcină a atins cote alarmante, ajungând la 3,45 la mie în 1988. Existau și cazuri în care femeile, prin relații sau cu ajutorul unor medici corupți, reușeau să facă avorturi clandestine, riscând enorm.
Lipsa mijloacelor contraceptive și interzicerea oricăror sfaturi legate de contracepție au contribuit la proliferarea avorturilor ilegale. Deși steriletele erau interzise, unele femei cu legături în Occident reușeau să le procure. Multe femei recurgeau la întreruperi empirice, efectuate de persoane fără pregătire medicală.
Medicii și asistentele medicale din spitale erau sub supravegherea constantă a Securității, orice intervenție medicală fiind monitorizată. Procurorii erau implicați în deciziile privind avorturile, iar femeile erau interogate dacă refuzau să coopereze.
Chiar și în prezent, în ciuda liberalizării avortului, România se confruntă cu provocări majore: lipsa educației sexuale în școli, acces limitat la servicii de sănătate sexuală și planificare familială, precum și un număr ridicat de mame minore. Pentru multe femei, avortul rămâne, din păcate, o metodă contraceptivă.
Despre Decretul 770 de interzicere a avorturilor, la Adevăruri despre trecut
Libertatea de alegere și provocările actuale
După Revoluție, România s-a confruntat cu un număr record de avorturi, ca urmare a liberalizării acestora, dar și a lipsei de alternative contraceptive și educaționale. În 1990, au fost înregistrate aproximativ un milion de avorturi, un număr de trei ori mai mare decât nașterile.
Medicii își amintesc de disperarea femeilor care ajungeau la spital, unele însărcinate în luna a șaptea, care cereau întreruperea sarcinii. Liberalizarea nu a eliminat imediat recursul la avorturi clandestine, iar în primii ani de după revoluție, avorturile septice au continuat să fie o problemă majoră.
Până în 2003, numărul avorturilor a depășit numărul nașterilor. Abia în 2004 s-a înregistrat o inversare a acestei tendințe, nu neapărat datorită unor politici publice eficiente, ci mai degrabă unei echilibrări naturale a fenomenului.
România a ajuns pe primul loc în lume la numărul de întreruperi de sarcină și la numărul de copii abandonați în orfelinate, atrăgând atenția guvernelor străine. Organizații neguvernamentale au contribuit la implementarea unor programe de planificare familială și sănătate reproductivă.
În ultimii ani, s-a înregistrat o tendință de creștere a numărului de persoane care utilizează metode moderne de contracepție, dar și o creștere alarmantă a numărului de adolescente însărcinate. Jumătate dintre acestea folosesc avortul ca metodă de contracepție.
Libertatea femeilor de a alege când să aducă pe lume un copil a contribuit și la scăderea numărului populației. România se confruntă cu un declin demografic, iar planurile ambițioase ale lui Ceaușescu de a crește populația au rămas doar pe hârtie.
România rămâne o țară cu un procent ridicat de femei care nu folosesc nicio metodă de contracepție, în ciuda existenței cabinetelor de planificare familială. Sarcinile nedorite sunt, de cele mai multe ori, consecința lipsei educației sexuale și a accesului limitat la contraceptive.
În ciuda eforturilor depuse, programele de formare a medicilor de familie pentru servicii de contracepție și planificare familială au fost oprite după 2007, iar educația sexuală în școli rămâne un subiect controversat.
Avortul spontan este, de asemenea, o problemă frecventă, estimându-se că 20% dintre sarcini se termină astfel. Cauzele pot fi genetice, legate de vârsta mamei, stilul de viață sau afecțiuni medicale preexistente.