Limba maternă a moldovenilor: între tradiție și transformare

Datele Biroului pentru Relații cu Diaspora indică faptul că peste 800.000 de cetățeni cu acte moldovenești se află peste hotarele țării. Mulți dintre aceștia sunt deja stabiliți cu traiul în statele gazdă, iar în ultimii ani și-au reîntregit familiile acolo. Întrebarea care se pune este: unde și cum mai vorbesc româna moldovenii plecați peste hotare?

Păstrarea limbii române în diaspora

Cei care au părăsit Republica Moldova fiind adulți, nu au cum să uite limba română și o vorbesc constant în familie, afirmă președintele Centrului național cultural „Luceafărul” din orașul Novosibirsk, Federația Rusă, Dumitru Pogorea. Situația este însă diferită în familiile mixte, unde tendința dominantă este să se vorbească în limba partenerului din țara gazdă, mai ales cu copiii.

Dumitru Pogorea subliniază diferențele, menționând exemplul comunității armenești din Novosibirsk, unde, chiar și după cinci generații, limba armeană este vorbită în familie, chiar și în cazul căsătoriilor mixte. Aceste comunități au format școli, inițial cu sprijinul statului, iar ulterior s-au descurcat singure, ajungând chiar să contribuie la rândul lor la dezvoltarea statului.

Pogorea regretă faptul că o propunere de deschidere a unor puncte de vânzare a produselor moldovenești, cu o parte din venituri direcționată către diaspora și studierea limbii, nu a fost luată în considerare. Moldovenii care au rude în Republica Moldova sunt mai norocoși, deoarece pot trimite copiii acasă pe durata vacanței de vară, contribuind astfel la păstrarea legăturii cu limba și cultura maternă.

Inițiative de conservare a limbii române în Italia și alte țări

Un tablou similar este descris și de președinta Asociației „Assomoldave” de la Roma, Tatiana Nogailâc. La Roma, părintele Iurie Hâncu, împreună cu preoteasa, organizează cursuri de limbă română pentru cei aproximativ 26.000 de copii moldoveni născuți în Republica Moldova și plecați în Italia în procesul de reîntregire a familiei. Majoritatea acestor copii cunosc româna, citesc cărți în limba maternă, iar rețelele sociale le facilitează comunicarea cu semenii de acasă.

Tatiana Nogailâc menționează că, pe plan național, în Italia, copiii moldovenilor au posibilitatea să frecventeze cercuri de limbă română, adesea pe lângă biserici. Pe lângă inițiativa părintelui Iurie Hâncu de la Roma, în nordul Italiei, în orașe precum Torino și Brescia, părinții și unii profesori organizează din proprie inițiativă ore de română. Asociațiile întâmpină dificultăți în acest sens, din lipsă de spații și de profesori voluntari.

Se observă o tendință în ultimii trei ani: dacă acum cinci-zece ani cetățenii moldoveni din afara granițelor erau preocupați de integrarea copiilor în societatea gazdă, vorbind cu aceștia în italiană, franceză sau portugheză, acum, în familie se vorbește româna. Mai mult, se solicită sprijin guvernamental pentru deschiderea mai multor centre de studiere a limbii române în diverse țări, inclusiv din Georgia.

Rolul familiei și al educației în păstrarea limbii materne

Scriitoarea Tamara Cărăuș subliniază rolul primordial al familiei în procesul de conservare a tradițiilor și limbii române. „Foarte mult depinde de părinți, dacă părinții vor vorbi corect și copiii vor însuși o limbă corectă”, afirmă ea. Există și situații în care copilul vorbește corect limba română, dar nu o scrie, din cauza lipsei exercițiului scris.

Mai mulți interlocutori consideră că ar fi o greșeală să li se reproșeze moldovenilor stabiliți peste hotare că depun prea puține eforturi pentru a vorbi limba maternă, în condițiile în care nici acasă limba română nu este folosită de toată lumea.

Dezbaterea identității lingvistice: „moldovenească” vs. „română”

Dezbaterea privind denumirea limbii materne a moldovenilor este complexă și are rădăcini istorice adânci. În 1993, Petre P. Moldovan publica volumul „Moldovenii în istorie”, ca replică la reprezentările europene considerate „deșănțate” despre conceptul etnic moldoveni și denumirea limbii lor.

Prefața unei lucrări din acea perioadă sublinia că transformările radicale din Republica Moldova au afectat toate sferele vieții, inclusiv vocabularul moldovenesc, ca cel mai sensibil barometru al vieții sociale. Schimbările în denumiri și procesele de privatizare, democratizare și deschiderea către Europa au îmbogățit vocabularul moldovenesc.

Pozițiile lingviștilor și ale oamenilor de cultură au fost adesea ignorate. Chiar și doi președinți ai statului s-au pronunțat pe această temă. Președintele Mircea Snegur a prezentat în Parlament mesajul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, solicitând ca în Constituție să fie înscrisă denumirea de limbă română.

Pe parcursul timpului, numărul celor care cereau reîntoarcerea Basarabiei în granițele patriei-mamă a crescut, iar pentru a contracara acest curent, s-a susținut ideea că moldovenii nu sunt români și că limba moldovenească este o realitate distinctă de limba română. Astfel, pentru apărarea „cauzei moldovenești”, a fost creat site-ul www.moldovenii.md, iar ulterior și Mișcarea Populară „Salvăm Moldova”.

Modul în care este prezentată istoria în cadrul acestor inițiative amintește de anumite cursuri de istorie publicate în perioada sovietică. Se invocă evenimente reale, dar interpretate într-o manieră personală, ajungându-se la subtitluri precum „Eliberarea. Unirea Moldovei cu Rusia”, pentru a afirma că Rusia a „eliberat și a unit Moldova de Răsărit” în 1812.

O altă perspectivă, promovată de unii teoreticieni, susține origini mult mai vechi ale poporului moldovenesc și ale limbii sale, legându-le de civilizația „euro-atlanților” și de limba sanscrită, de unde ar proveni nu doar limbile neolatine, ci și altele, precum germana, engleza sau greaca.

Aceste teorii, adesea bazate pe interpretări specifice ale unor texte antice și pe comparații lingvistice controversate, contravin, conform susținătorilor lor, legendelor istorice propagate de anumiți istorici bucureșteni.

În același timp, există studii care atestă folosirea denumirii „limba moldovenească” în documente istorice, inclusiv în cele din secolele XVII-XVIII, și o descriu ca fiind o limbă distinctă, cu caracteristici proprii, studiată la nivel internațional.

Pe de altă parte, lingviști precum Eugen Coșeriu consideră că promovarea unei limbi moldovenești distincte de cea română este, din punct de vedere lingvistic, o greșeală naivă sau o fraudă științifică, iar din punct de vedere politic, o anulare a identității etnice și culturale.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a tranșat chestiunea în 2013, apreciind că articolul 13 din Constituție, care menționa „limba moldovenească”, are valoare juridică inferioară Declarației de independență, prin urmare, limba oficială a Republicii este „limba română”. Identitatea lingvistică a fost recunoscută oficial încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989.

În ciuda acestor decizii, dezbaterile politice au fost reluate, iar la nivel de populație, percepțiile variază. Sondajele indică o parte semnificativă a populației care se declară vorbitoare de „limbă moldovenească”, în timp ce alții preferă denumirea de „limbă română”.

În regiunea transnistreană, „limba moldovenească” este încă scrisă cu litere chirilice rusești și este co-oficială cu limbile ucraineană și rusă.

Regionalismele și influențele rusești, alături de separarea politică de România după Al Doilea Război Mondial, au contribuit la menținerea unor particularități lexicale în limba vorbită de moldovenii din Republica Moldova.

Istoria Basarabiei, ca parte a principatului moldovenesc medieval, anexată ulterior de Imperiul Rus, și formarea RASS Moldovenești în Transnistria, au influențat, de asemenea, evoluția lingvistică și politică a regiunii.

În perioada sovietică, s-au făcut încercări de a crea o limbă literară distinctă, scrisă în alfabet chirilic, dar acestea nu au avut o acceptare unanimă. Ulterior, s-a revenit la alfabetul latin și la limba română literară, pentru ca, după Al Doilea Război Mondial, să se reintroducă noțiunea de limbă moldovenească, dar fără a reveni la formele extreme de diferențiere față de română.

După declararea independenței, constituția a continuat să promoveze existența limbii moldovenești, creând o situație în care cetățenii nu erau toți recunoscuți în mod egal, iar vorbitorii limbii băștinașe nu se puteau referi liber la cultura românească, fiind discrimentați prin aplicarea denumirii de „moldoveni”.

În anii 1989-1991, în timpul trecerii la alfabetul latin, s-a susținut ideea unei limbi comune cu denumiri diferite, „română” și „moldovenească”, pentru a atesta o identitate națională distinctă în fiecare stat.

În ciuda eforturilor de a impune limba rusă ca limbă de comunicare interetnică, inclusiv prin introducerea ei ca disciplină obligatorie, au existat proteste din partea populației majoritare.

La nivelul populației, conform recensămintelor, există o diviziune în ceea ce privește denumirea limbii materne. Deși majoritatea locuitorilor din Chișinău și persoanele cu înaltă educație folosesc denumirea de „limbă română”, un procent semnificativ din mediul rural se declară vorbitori de „limbă moldovenească”.

tags: #limba #materna #a #moldovenilor