Eudemonismul reprezintă o concepție filozofică ce definește acțiunile prin prisma contribuției lor la fericire. Termenul provine din grecescul „eudaimonia”, care înseamnă fericire, și sugerează că aceasta poate fi obținută prin practicarea virtuții. În viziunea eudemonistă, acțiunile umane sunt considerate bune în măsura în care contribuie la fericire și rele în măsura în care produc nefericire sau privesc de plăcere. Este important de menționat că plăcerile pot fi de natură senzorială, corporală sau spirituală, iar filosofii utilitariști au subliniat superioritatea plăcerilor spiritului asupra celor ale corpului. Astfel, doctrina care consideră utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri drept fundament al moralei susține că acțiunile corecte sunt cele care tind să producă fericire.
Pe de altă parte, avortul este o practică medicală larg acceptată în societatea contemporană, justificată prin caracterul și cultura socială actuală care o încuviințează. La nivel mondial, avortul este o practică frecventă, adesea realizată fără sentimente de vinovăție. Este susținut de numeroase guverne și organizații non-guvernamentale. Numărul copiilor nenăscuți eliminați prin avort la nivel global depășește populația combinată a mai multor țări europene și ar putea fi echivalent cu uciderea anuală a întregii populații a Franței.
Răspândirea avortului și cauzele sale
Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile comuniste ateiste au afectat profund cultura și instituțiile creștine-ortodoxe. La sfârșitul anilor '90, în această regiune se înregistrau aproximativ 75 de avorturi la 1000 de femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani, comparativ cu 20 de avorturi la 1000 de femei în restul Europei. În Rusia, 57% dintre sarcini se încheiau cu avort, în Ungaria 53%, în Belarus 52% și în România 47%, în contrast cu 13% în Spania. În Grecia, procentul era de 11%, în timp ce în Statele Unite ajungea la aproximativ 25%.
Considerată de unii ca fiind un "măcel demonic", practica avortului este susținută politic de o mentalitate care refuză să îi recunoască caracterul negativ. Această acceptare extinsă este explicată prin semnificația acordată de cultura seculară. Deși acțiunile imorale sau păcătoase sunt greșite, recunoașterea răului ca atare deschide calea spre tămăduire și pocăință. Exemplul tâlharului de pe cruce, care își începe călătoria spre mântuire prin recunoașterea meritelor sale, subliniază importanța confruntării cu adevărul.
Cultura contemporană secolarizată se caracterizează prin nerușinare și prin refuzul de a recunoaște răul avortului. Aceasta acționează ca o anti-cultură agresivă față de cultura creștină, generând o confruntare între concepții ireconciliabile despre realitate și morală. Soluția pentru aceste probleme constă într-o profundă schimbare a inimii și a minții, într-o deschidere către sensul deplin al binelui uman și al creșterii spirituale, care include existența lui Dumnezeu și esența vieții creștine.
Moldova: alegerea europeană | ARTE.tv Documentare
Perspectiva creștină și seculară asupra avortului
Un creștin tradițional se întreabă cum este posibilă acceptarea atât de largă a avortului și de ce oamenii recurg la el cu atâta ușurință. Din perspectiva creștină, care înțelege sensul mai profund al realității, al binelui și al progresului uman, opțiunile legate de activitatea sexuală și reproducere sunt evaluate în deplinătatea semnificației lor. În creștinism, toate alegerile sunt analizate prin prisma acceptării existenței lui Dumnezeu, Creatorul personal al tuturor rațiunilor ființelor create. Toate creațiile, bune și drepte, sunt comparate cu stelele unei galaxii care se rotesc în jurul unei găuri negre centrale.
În contrast, cultura secularizată tinde să identifice viața umană cu interesele și scopurile finite și imanente. Evaluarea consecințelor, beneficiilor și obligațiilor este de scurtă durată, neputând recunoaște destinația eternă a omului, ceea ce duce la o apreciere deficitară. Această viziune este legată de sofistul Protagoras, care susținea că omul este măsura tuturor lucrurilor, generând o eroare profundă în aprecierea sexualității și a căsătoriei. Un simptom al acestor transformări este scăderea drastică a populațiilor europene și acceptarea facilă a avortului.
Europencele evită sarcina, iar atunci când aceasta survine, recurg frecvent la avort, considerând că acționează responsabil. Copiii necesită jertfă de sine din partea părinților, iar cu cât sunt mai mulți, cu atât jertfa trebuie să fie mai mare. De asemenea, cu cât sarcina este mai dificilă, cu atât ispita de a avorta și de a evita responsabilitățile parentale este mai mare.
În cultura secularizată, sarcina în adolescență sau la începutul vârstei de 20 de ani este adesea considerată o povară ce compromite planurile de studiu și profesionale. Avortul este perceput ca o soluție pentru:
- Considerarea copilului nedorit ca pe o povară.
- Lipsa dorinței mamei de a duce sarcina la termen.
- Prezența unei grave deficiențe somatice la făt.
Posibilitatea legală a avortului funcționează ca o formă de asigurare împotriva poverilor și dezbinărilor cauzate de o sarcină nedorită, permițând prioritizarea obiectivelor specifice modului de viață secularizat: serviciu, carieră, satisfacerea ego-ului și succes personal, toate înțelese în contextul orizontului imanent. Astfel, cultura secularizată afirmă libertatea de a opta pentru avort ca element definitoriu al libertății și demnității umane, într-o lume care își pierde capacitatea de a înțelege caracterul demonic al avortului și chiar al uciderii de prunci.
Cei care s-au adaptat culturii seculare dominante consideră interzicerea avortului un rău, deoarece aceasta pune sub semnul întrebării modurile de viață consacrate. Mulți protestează atunci când medicii refuză să efectueze avorturi sau să recomande diagnostic prenatal în vederea avortului. Ar părea inadmisibil ca medicii să refuze participarea la învățarea procedurilor de avort. Susținătorii culturii seculare urmăresc să schimbe etosul medicilor și al sistemelor de sănătate, atenunând conștiințele personalului medical. Orice amenințare la adresa practicii avortului este eronat considerată imorală sau un act de constrângere.
Avortul este perceput pozitiv, ca un act de reproducere responsabilă, un element indispensabil al unei libertăți prost înțelese, al egalității și demnității umane. Aceste concepte se opun datoriei fundamentale impuse de Hristos: "Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8:34).
Bioetica și problematica morală a avortului
Termenul bioetică, compus din grecescul „bios” (viață) și „ethos” (morală), a apărut în contextul procesului de la Nürnberg, când au fost dezvăluite practicile naziste de eutanasie asupra persoanelor considerate "inutile pentru societate". Ulterior, scandaluri legate de experiențe abuzive pe oameni în Statele Unite au sensibilizat opinia publică. Inițial, se folosea expresia "Morală sau Etică Medicală", limitată la cercurile medicale.
În 1971, cancerologul american Van Rensselaer Potter a introdus termenul "bioetică" în cartea sa "Bioethics: bridge to the future". De atunci, s-au înființat centre de bioetică, catedre universitare și comitete de etică, adesea formate din persoane ne-medicale, pentru a studia problemele morale aplicate științelor vieții.
Principiul "Nu tot ce este posibil este permis" este adesea contrazis de progresul științific, care, dacă nu este permis, devine practică curentă. Obiecțiile morale în fața descoperirilor științifice se lovesc de argumentul "progresului", adesea invocat irațional. În numele progresului, avortul și eutanasia, practicate și în antichitate, au fost legalizate. De asemenea, în China, legea permite un singur copil, iar în antichitate la Sparta și Roma, copiii erau expuși.
Știința în sine nu este nici bună, nici rea; bun este omul care o folosește corect, rău este cel care o folosește greșit. Cercetarea științifică este morală dacă respectă demnitatea umană, imorală dacă o lezează. Experiențele medicale pe bolnavi fără consimțământul lor sau chiar cu consimțământul lor, dacă le agravează boala sau le pun viața în pericol, sunt imorale.
Libertatea de cercetare, deși prețuită de oameni de știință, nu este nelimitată. Puterea politică, care ar trebui să exercite controlul, adesea nu are conștiință morală. Conștiința morală se formează pe baza unei morale, iar bioetica, examinând comportamentul uman prin prisma valorilor morale, poate avea multiple fațete, în funcție de antropologie și concepțiile despre om.
Modele etice și implicarea lor în problema avortului
Eudemonismul, în forma sa hedonistă, plasează fericirea în plăcere și satisfacția simțurilor. Principiul său este simplu: tot ce aduce plăcere este bun, restul este rău. Hedonismul grosier, atribuit lui Aristip, este diferit de forma mai elevată a lui Epicur, care definea plăcerea ca ataraxie (liniște sufletească) obținută prin stăpânirea de sine. La Aristotel, plăcerea stă în contemplația filosofică.
Jeremy Bentham a prezentat hedonismul într-o manieră științifică, dar nu se poate construi o morală doar pe plăcere. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau fericirea. Acest model, cu principiul său suprem al libertății nelimitate și autonomiei absolute, născut odată cu Revoluția Franceză și amplificat de existențialismul ateu al lui Sartre, susține că nu există bine sau rău prestabilit, ci fiecare hotărăște ce este bine în funcție de situație. Această filozofie a libertății fără responsabilitate este ilustrată de cazul copiilor avortați.
Utilitarismul urmărește maximizarea fericirii (bunăstare economică, materială) pentru toți, cu minimum de suferință pentru cât mai mulți indivizi. Etica sa este una a eficienței, a câștigului și a succesului, bazată pe un calcul al profiturilor și pierderilor. Utilitarismul a creat conceptul de "calitate a vieții", înlocuind sacralitatea vieții. Un individ, pentru a avea statutul de persoană și dreptul la viață, trebuie să posede un anumit standard de calitate a vieții. Astfel, un copil cu malformație detectată în timpul sarcinii ar trebui avortat, sau, dacă s-a născut, nu ar trebui hrănit, ci lăsat să moară, din cauza calității inferioare a vieții.
Decizia privind nivelul necesar al calității vieții pentru a avea dreptul la existență este luată prin consens de membrii comunității capabili să decidă. Comunitatea etică include persoanele care participă la acest contract social. Embrionii, fătul și copiii sunt considerați non-persoane, care pot deveni persoane dacă societatea le acordă acest statut în beneficiul binelui comun. Indivizii care și-au pierdut capacitatea de a decide (bolnavi în comă, demenți, bolnavi incurabili) sunt excluși din comunitate și pot fi eliminați prin eutanasie.
Modelul socio-biologic sau materialist are rădăcini în teoria heliocentrică a lui Copernic și în cea evoluționistă a lui Darwin. Omul nu mai ocupă un loc privilegiat în univers, fiind legat de ființele inferioare prin rudenie filogenetică. Freud a accentuat și mai mult dispariția granițelor dintre om și animale, considerând psihicul uman o funcție a neuronilor. Acest model susține că ovulul fecundat nu este o ființă umană sau o persoană de la început, ci devine treptat. Morală cosmică, naturalistă, din care transcendentul este exclus, consideră natura ca un substitut al lui Dumnezeu. Legea morală devine relativă, schimbându-se în funcție de stadiul evoluției umane.
Antropologia personalistă definește omul prin ceea ce este el, nu prin ceea ce face sau posedă. Omul este persoană deoarece este unic capabil de reflecție, liberă alegere și descoperire a sensului. Distanța ontologică și axiologică dintre om și animal este infinită. Omul este o unitate existențială și esențială de la concepție la moarte, un trup spiritualizat, un spirit întrupat. Obiectivul moralei personaliste este realizarea esenței umane.
Antropologia creștină consideră omul o creatură raportată la Creator. Raportul omului cu un Dumnezeu personal este unic, făcând din om o persoană. Valoarea, sacralitatea și inviolabilitatea vieții umane își au rădăcina în Dumnezeu. Valoarea oricărei ființe umane nu depinde de "calitatea vieții" în sens hedonist sau utilitarist.
Eudaimonia și virtuțile în etica greacă
Eudaimonia, în sens literal "a avea un bun gardian spiritual", împreună cu arete (virtute), reprezintă conceptele centrale ale eticii grecești antice. Filosofii antici considerau eudaimonia cel mai înalt Bine uman și căutau modalități de a o obține. Deși adesea confundată cu fericirea, eudaimonia nu poate exprima în totalitate semnificația cuvântului grecesc, fiind o stare de viață dorită și obiectiv validată, nu doar o evaluare subiectivă.
Eudemonismul, ca teorie morală ce unește virtutea și fericirea, a generat diverse varietăți. Două dintre cele mai influente forme sunt cele ale lui Aristotel și ale Stoicilor.
Aristotel și Stoicii
Aristotel considera virtutea și exercițiul ei componente esențiale ale eudaimoniei, recunoscând totodată importanța valorilor externe pozitive precum sănătatea și bogăția. Stoicii, dimpotrivă, au considerat virtutea singura componentă a eudaimoniei, neglijând necesitatea bunurilor externe.
Etimologic, eudaimonia derivă din "eu" (bine) și "daimon" (gardian spiritual), sugerând o viață trăită bine și protejată de un spirit binevoitor. Cu toate acestea, discuțiile antice despre eudaimonie au ignorat adesea aspectele supranaturale.
Aristotel susținea că toți sunt de acord că eudaimonia este cea mai înaltă stare de Bine uman, dar există dezacorduri privind modul de viață care o generează. El prezintă concepte populare precum viața dedicată plăcerilor, activităților practice sau contemplației filosofice. Aristotel definea viața eudaimonului ca o "viață de activități virtuoase în conformitate cu rațiunea".
Virtutea (arete) este strâns legată de fericire (eudaimonia) în gândirea antică greacă. Termenul "arete" nu se limita la sensul moral actual, incluzând și calități precum frumusețea fizică sau excelența într-un anumit domeniu (viteza unui cal, înălțimea unui baschetbalist). Virtuțile morale sunt o subcategorie a sensului general de "excelență" în funcționarea umană.
Socrate, Platon și Epicur
Socrate, conform notițelor lui Platon, credea că virtutea este atât necesară, cât și suficientă pentru eudaimonie. El considera că virtuțile sufletului, precum auto-controlul și dreptatea, sunt cruciale pentru atingerea fericirii. Starea sufletului este mai importantă decât bogăția sau puterea politică.
Platon, în "Republica", abordează ideea că dreptatea ar putea împiedica obținerea eudaimoniei. El susține că virtuțile sunt atribute ale sufletului, iar o persoană dreaptă are ordine și armonie interioară, ceea ce îi aduce beneficii maxime. Teoria etică a lui Platon este eudemonistă, menținând dependența eudaimoniei de virtute.
Epicur a dezvoltat o teorie etică hedonistă, identificând plăcerea ca singurul bine intrinsec și durerea ca singurul rău intrinsec. El recomanda o politică de maximizare a plăcerilor pe termen lung, evitând plăcerile imediate care pot duce la dureri mari și căutând dureri care conduc la plăceri mari. Viața eudaimonului, pentru Epicur, este o viață de plăceri lipsită de dureri și neplăceri. Virtutea este considerată un mijloc pentru obținerea fericirii, nu o componentă a acesteia.
Filosofia stoică și relevanța contemporană
Filosofia stoică, fondată de Zenon din Citium, consideră eudaimonia necesară și suficientă pentru virtute. Virtuțile morale (justiție, moderare, curaj) sunt considerate singurele bunuri, în timp ce lucrurile exterioare (sănătate, onoare, bogăție) sunt neutre. Stoicii neagă importanța valorilor externe recunoscute de Aristotel.
Concepția stoică a reapărut în scrierile lui Immanuel Kant, care considera "voința bună" ca fiind singurul lucru bun necondiționat. Interesul pentru eudaimonie și teoriile etice antice a fost reînviat în secolul XX, în parte datorită lucrărilor lui Elizabeth Anscombe, care a argumentat că concepțiile morale bazate pe obligație sunt incoerente fără un "legiuitor" divin, pierzându-și fundamentul metafizic într-un climat secular.
tags: #eudemonismul #rational #si #avortul