Unii se gândesc rareori la ea, spunând ceva de genul „da, ar fi super” - în timp ce mestecă regulat în ciorbă. Alții însă se gândesc mai serios - poate chiar fac planuri ce ar face cu ea după ce ar găsi-o. Sigur ar renunta la ciorbă!
Puțină lume o poate defini, ceea ce e normal - cum să definești ceva ce n-ai stat niciodată să analizezi ca să înțelegi? Iar dintre cei care pot, puțini sunt cei care chiar pornesc în căutarea ei. Nici măcar asta nu e de ajuns - să pleci să cauți o comoară, fără să știi unde să o cauți și cum să o găsești - mergând la nimereală.
Unii însă au o hartă, destul de bună (la scară mare!). Ramâne problema de a ști ce să faci atunci când găsești comoara. Doar nu crezi că ea ți se va oferi de bună voie, doar pentru că ai găsit-o? Cine ești tu să o meriți și de ce ar vrea să stea cu tine de-acum înainte?
Unele comori sunt adânc îngropate, sub straturi groase de timp, de praf, de răceală, de suferințe sau indiferență. De uitare. Unele și-ar dori să fie descoperite. Se gândesc la asta rareori, de genul „ar fi frumos să mă găsească cineva care să-mi schimbe existența”. Altele, conștiente de valoarea lor, își doresc mai mult să fie găsite - pentru că realizează că o comoară e valoroasă doar când aduce bucurie cuiva, nu când stă îngropată sub pământ.
Multe însă se gândesc doar la bucuria proprie. Unele poate nu știu ce să facă în acest sens și oricum sunt mai ocupate cu lucruri „mai importante”. Altele încearcă să sufle praful de pe ele și se mențin în formă pentru ziua cea mare - despre care nu realizează că sunt mari șanse să nu vină niciodată - mai ales când stai în același loc în care nimic nu se schimbă și nimic nu se întâmplă - pentru că tu nu faci nimic în acest sens.
Poate sunt câteva care reușesc să trimită în jur niște raze, care să atragă atenția asupra locului unde se află. Un fel de S.O.S. pentru Batman: „Sunt aici! Aici e îngropată o comoară, veniți!”. Uneori vin hoții, ceea ce face comoara să se ascundă și mai tare de frica lor. Iar în rarele cazuri când vine cine trebuie, comoara și-a pierdut complet strălucirea din cauza pământului ce a apăsat-o și a lipsei de îngrijire. Și nu va putea să-i ofere găsitorului ceea ce el avea nevoie.
Totuși, de foarte multe ori lumea are impresia că a găsit comoara mult visată, iar comoara și-a găsit salvatorul. Și pleacă împreună acasă, bucurându-se de marea realizare - produsă de cele mai multe ori în mod întâmplator.
Între comorile și căutătorii de comori de mai sus pot exista o mulțime de combinații - unele mai ușor de realizat, altele mai greu. Totuși, din cauza crizei (probabil), celor mai multe combinații de acest gen le scade valoarea după 3 luni - sau, în multe cazuri (nu neapărat mai fericite), după 3 ani.
Poate că e o diferență între combinațiile posibile de mai sus și varianta celor doi căutători, care știu foarte bine ce vor, care au tot ce le trebuie pentru a găsi ceea ce vor și care pleacă împreună pe același drum… nu în căutarea unei comori!
Heinrich Schliemann: Visul Copilăresc de a Găsi Troia
Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, inviat iarna. Urmează o poveste. Povestea unui copil sărman, în vârstă de şapte ani, care visa să găsească un oraş şi care, ajuns la 39 de ani, s-a dus, a căutat şi a găsit nu numai oraşul, ci pe deasupra şi o comoară.
A fost odată ca niciodată, într-un sătuc german, un băieţel căruia îi plăceau basmele şi legendele. Într-o zi, tatăl său i-a dăruit „Istoria universală ilustrată”, de Jerrer. Una dintre imagini îl arăta pe Enea fugind din oraşul cuprins de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi fiul de mână. Copilul privi imaginea, văzu zidurile groase şi poarta uriaşă.
„Deci, aşa arăta Troia?” întrebă el. Tatăl său dădu din cap. „Şi oraşul este distrus până la temelii, şi nimeni nu ştie unde se află?” „Aşa este,” răspunse tatăl. „Nu cred nimic din toate acestea”, spuse micuţul Heinrich Schliemann.
Primele impresii pe care le încearcă un copil îi rămân adânc întipărite pentru tot restul zilelor. Dar, curând, lecturile clasice au fost părăsite. La 14 ani, Schliemann a fost nevoit să-şi întrerupă studiile ca să devină băiat de prăvălie într-o băcănie. Timp de cinci ani şi jumătate a vândut la cântar scrumbii, rachiu, untură şi sare şi a măturat zilnic prăvălia. Uitase ce învăţase, ce-i povestise tatăl său.
Dar, într-o zi, intră în prăvălie o calfă de morar beat, se căţără fără prea multă vorbă pe tejghea şi începu să declame versuri în gura mare. Schliemann rămase fermecat. Nu înţelegea nimic.
Viața și Aventurile lui Heinrich Schliemann
Într-o zi, Schliemann porni în aventură. Se duse la Hamburg şi se angajă ca mus pe o corabie care pleca spre Venezuela. După 15 zile de călătorie, corabia fu prinsă de o furtună violentă şi se scufundă. Schliemann se trezi într-un spital, apoi obţinu o slujbă la o firmă din Amsterdam. Într-o mansardă sărăcăcioasă, neîncălzită, începu să studieze limbile moderne.
Studiile sale erau întovărăşite de succese pe planul afacerilor. Trebuie să spunem mai degrabă că a avut noroc. Dar trebuie să adăugăm că făcea parte dintre acei, puţini la număr, care știu să prindă norocul din mers.
Băiat sărac al unui preot, calfă naufragiată, slujbaş într-un birou - dar şi om care vorbea opt limbi - el a fost la început negustor, apoi într-o vertiginoasă ascensiune, negustor cu stare, intrat pe făgaşul averii.
Cu toate acestea nicio clipă nu-şi părăsise visul din copilărie: să poată admira, într-o bună zi, peisajele descrise de Homer şi să le exploreze în cele mai mici ascunzişuri. După ce a acumulat o mare avere, a decis să se consacre exclusiv studiilor, care „pentru mine, au avut întotdeauna cel mai mare farmec.” A început să înveţe greaca modernă, pe care, la capătul a şase săptămâni, o poseda la perfecţie.
Este oare cu putință ca un om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială să lase totul baltă şi să plece pe urmele unui vis din copilărie? Să aibă curajul ca, înarmat doar cu o cunoaștere aprofundată a operelor lui Homer, să înfrunte lumea științifică, să opună credința lui în fața îndoielii universale și să ia hârlețul în mână ca să limpezească o problemă ce părea fără rezolvare?
Contemporanii lui Schliemann îl considerau pe Homer un poet legendar. Să fi fost simple invenții toți acești eroi, Ahile și Patrocle, Hector și Enea? Invenții și faptele lor, prieteniile lor, ura și dragostea lor? Schliemann credea în existența lor.
Înarmat cu această credință, Schliemann a pornit spre marea aventură a vieții sale. A descoperit Troia lui Homer, a găsit palate și tezaure. Acest lucru însemna triumful lui Schliemann, dar totodată era și triumful lui Homer. Ceea ce fusese considerat un mit și o legendă, zămislită de imaginația unui poet, devenise acum realitate. Și asta datorită credinței unui copil într-un vis.
Doamna Elena Cuza și Comoara sa: Azilul "Elena Doamna"
Înființat în 1861, la îndemnul inimosului general Dr. Davila, în casa Sultanei Marsil - mama decedatei sale soții, Maria - micul orfelinat se muta apoi pe dealul Cotrocenilor, într-o vilă a celei de-a doua soții a generalului. Aici întemeiază soții Davila un cămin plin de dragoste și grijă părintească, pentru copiii găsiți pe străzi.
Dr. Carol Davila încearcă să-i atragă atenția doamnei Elena Cuza asupra orfelinatului din casa sa. Dorind să construiască grăbit un așezământ mai mare, Doamna Elena Cuza se oferă inițial să strângă fonduri pentru ca azilul să fie ridicat pe dealul de lângă Palatul Cotroceni.
„Doresc cu tot dinadinsul, domnule Președinte al Consiliului de Miniștri Nicolae Crețulescu, ca fundamentele unui alt azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totodată a fi lângă acela care există astăzi, ca anexă a lui, pe costița de lângă Palatul Cotroceni. Azil Elena Doamna”
Astăzi, duminică, la 29 iunie al anului 1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ion I, domnitorul Principatelor Unite și ale Măriei Sale Doamna Elena s-a pus piatra fundamentală a Institutului copiilor găsiți, sub patronajul Măriei Sale Doamne, numit Azilul Elena Doamna, fiind ministru președinte al consiliului Nicolae Crețulescu, al Afacerilor străine și de stat, principele Alexandru Cantacuzino, al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Nicolae Racoviță, și Inspector al serviciului sanitar, dr. Au semnat acest act și părintele arhiereu Calist, directorul administrației sanitare, și cei mai bătrâni dintre arhimandriții administratori ai mănăstirii Cotroceni.
Vasile Alecsandri și Contribuția sa Literară
La apelul Doamnei Elena au fost înființate liste de subscripții și o loterie pentru strângerea fondurilor. Vasile Alecsandri a donat întreaga sa colecție de poezii populare, iar câștigul obținut s-a adăugat fondului creat.
„Într-un șir de mai mulți ani, m-am ocupat cu adunarea și coordonarea poeziilor populare din Țările Românești și am parvenit a forma o culegere prețioasă de balade, de legende și de felurite cântece improvizate de Poporul Român, în orele sale de suferință sau de veselie, de cădere sau de mărire.
O parte din acele pietre scumpe a comorii geniului românesc au fost scoase la lumină și traduse în limbile franceză, engleză, germană. Fiind pretutindeni bine primite și admirate, ele au deșteptat luarea aminte a oamenilor erudiți și au contribuit mult a atrage simpatii meritate asupra nației noastre, de atâtea secole uitată și părăsită pe marginile Orientului.
Completând acum, pe cât ne-a fost cu putință colecția începută, și dorind a face ca să contribuie însăși geniul poporului în folosul azilului de copii găsiți, ce poartă numele Înălțimii Voastre, iau îndrăzneala a dărui acestui așezământ manuscrisul meu de poezii culese din gura poporului. Ele cuprind glasurile intime ale sufletului său și merită a fi unite cu glasurile de recunoștință și de binecuvântare ce răsună împrejurul numelui Înălțimii Voastre.”
„Nu voi să întârzie mai mult a vă mulțumi pentru buna și mărinimoasa cugetare ce ați avut. Am citit cu plăcere scrisoarea, prin care îmi dedicați completa ediție a poeziilor naționale culese de dumneavoastră. Ca Română, ca ați alăturat numele meu la această lucrare patriotică, la aceste cântece scăpate de uitare, mulțumită serioaselor voastre cercetări și care amintesc bucuriile, durerile, istoria și simțirile țării. Fără a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei populare, ați înmlădiat cu o rară fericire forma acestor încercări întâietoare.
Ca Doamnă, vă mulțumesc că ați dat ca desăvârșită proprietate rodul ocupării voastre de mai mulți ani, la Azilul Elena, ce am fondat pentru pruncii găsiți. Această lucrare este o adevărată comoară pentru bietii mei micuți adăpostiți și o primesc cu recunoștință. Voi comanda două, din care una, ediție de lux, pentru admiratorii frumuseților populare, cealaltă, ediție tipărită cu caractere fiind menită a se vinde cu prețul cel mai mic, va servi a duce cântece naționale ale României în sânul munților, în sate, în mănăstiri, de unde le-ați cules cu pietate. Doar mai mult, în Azilul Elena, acele poezii se vor păstra, căci ele puse pe muzică, vor legăna tinerele ființe adăpostite în el.”
Doamna Elena Cuza: O Viață Dedicată Carității
Doamna Elena Cuza a fost un model de virtute, înțelepciune, modestie și bunătate. S-a născut în Iași la 1825, ca fiică a postelnicului Rosseti și a Catincăi, fiică a logofătului Dimitrie Sturza, care i-au asigurat o educație aleasă.
După revoluția de la 1848, Cuza este nevoit să ia drumul exilului alături de alți compatrioți; la întoarcerea în țară, el este ales Domn în ambele Principate prin actele de la 5 și 24 ianuarie 1859.
Doamna Elena se implică alături de soțul ei în conceperea Legii Învățământului primar obligatoriu gratuit, considerând preocuparea pentru luminarea poporului una din cele mai grabnice îndatoriri ale unui conducător de țară.
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Doamna Elena se exilează împreună cu soțul și copiii. Rămasă singură, Doamna Elena Cuza se stabilește pentru totdeauna la Piatra Neamț.
„Dacă viața lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puțin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâția nevoiași săraci.” A înființat spitalul din Piatra Neamț, băile populare din același oraș, spitalul Caritatea din Iași; dorea să înființeze o maternitate la Galați.
„Celei mai sfinte prin jertfă și iertare dintre femeile României, îi trimitem expresiunea celei mai adânci venerațiuni în ziua când un neam întreg sărbătorește 50 ani de la întemeierea României.” Și-a dorit ca la moartea sa slujba să fie ținută de un singur preot, fără pompă, fără funeralii naționale, doar săracii să fie cei care își luau rămas bun.
Descoperiri de Comori Reale în Lume
Poate ai auzit adesea povești despre bogății îngropate care n-au fost încă descoperite. Vânătorii de comori sunt fascinați de aceste povești și petrec ani de-a rândul explorând hărți, cărți vechi și vorbind cu urmașii celor despre care se știe că și-au ascuns averile. Pasionații de comori au o misiune constantă de a face cercetări și săpături pentru a le afla, în timp ce alții le descoperă pe neașteptate.
Cazul Cuplului din California
În anul 2013, un cuplu din California, SUA, și-a luat câinele la plimbare și au găsit o cutie ruginită, parțial îngropată în pământ. Au avut curiozitatea de a o forța și de a o deschide. Au mai făcut unele investigații în zonă și au găsit mai multe cutii umplute cu monede îngropate nu departe de locul celei dintâi, tot pe proprietatea lor. Apoi, spre surprinderea lor, au aflat că monedele au fost bătute între anii 1847 și 1894 și că au existat în total aproape 1.400 de monede de 20 de dolari. Ei au mai depistat și 50 de monede de 10 dolari și alte 4 monede de 5 dolari. O singură monedă a fost estimată la 1 milion de dolari.
Comoara Descoperită de Fermierul Britanic
La începutul anilor '90, fermierul britanic Peter Whatling și-a pierdut o unealtă în timp ce lucra pe câmp. A chemat un prieten care avea un detector de metale și, în urma căutărilor lor, cei doi au descoperit nici mai mult nici mai puțin decât o întreagă colecție de bijuterii din aur, linguri de argint și monede. Valoarea lor ajungea la 3,8 milioane de dolari. Comoara a fost cumpărată de British Museum. Achiziția a necesitat donații de la mai mulți donatori.
Misterul Insulei Oak
În anul 1795, o descoperire ciudată i-a condus pe Daniel McGinnis, un refugiat în vârstă de 37 de ani, și doi dintre prietenii săi, pe Insula Oak din Nova Scoția, una dintre cele patru provincii atlantice ale Canadei. Bărbații au dat peste o groapă aparent adâncă și au început să sape. Prea obosiți din cauza săpatului, cei trei au oprit căutările după 9 metri. De-a lungul anilor, alții au încercat să sape mai adânc. Deși marea majoritate a acestor pasionați de vânători de comori n-au avut niciun succes, Robert S. Young, care a cumpărat insula la mijlocul anilor '90, susține că a găsit mai multe monede, artefacte, ustensile de bucătărie și îmbrăcăminte.
Colecția de Cărți de Baseball
Mulți bogătași și-au ascuns comorile în peșteri, în gropi adânci sau le-au pierdut pe când navigau pe mări adânci. Este cazul lui Karl Kissner care, în timp ce curăța podul mătușii sale, a găsit o cutie plină ochi cu cărți de baseball, mai precis 700 de bucăți. Se întâmpla în anul 2012, iar cărțile erau în stare foarte bună și datau din anul 1910. O cutie simplă de carton ascundea o avere estimată la 3 milioane de dolari.
Vânătoarea de Comori a lui Forrest Fenn
Puțini se așteaptă să găsească valori ascunse în Munții Stâncoși. Veteranul a oferit câteva indicii criptice vânătorilor de comori înainte de trecerea sa, dar milionarul din New Mexico a intenționat să păstreze secret locul exact în care și-a ascuns averea. Dorința lui a fost aceea de a-i încuraja pe copii și familiile lor să petreacă timp în aer liber bucurându-se de natură.
Și uite așa, o vânătoare de comori veche de zece ani s-a încheiat. Forrest Fenn, un fost pilot al armatei, colecționar de artă și autor care susține că a îngropat o comoară în valoare de peste un milion de dolari undeva în Munții Stâncoși în 2010 - ceea ce a atras mulți curioși din întreaga lume - a declarat într-o postare de blog că weekendul acesta comoara a fost în sfârșit găsită.
„Se afla sub bolta cerească în vegetația luxuriantă a Munților Stâncoși și nu fusese mișcată din locul în care o ascunsesem în urmă cu zece ani”, a scris Fenn sâmbătă într-o postare în care explică finalul căutării pentru cei care tot tânjeau după comoară.
Fenn a confirmat informația pentru Santa Fe New Mexican și a declarat că persoana care a găsit comoara i-a oferit o imagine ca dovadă. Fenn n-a confirmat locul unde a fost găsită sau identitatea celui care a dat de urma ei, însă a spus doar că-i cineva din „estul Americii”.
Cufărul din bronz era umplut cu monede de aur și artefacte rare pe care Fenn le-a tot adus de-a lungul anilor ca să mărească miza comorii. Indiciile privitoare la loc erau incluse într-un poem din cartea lui Fenn, The Thrill of the Chase, publicată tot în 2010. De-a lungul anilor, Fenn a tot restrâns zona de căutare la regiunea Munților Stâncoși și în interiorul statelor New Mexico, Colorado, Wyoming și Montana.
În interviurile anterioare, Fenn a zis că a îngropat comoara ca să le dea oamenilor speranță, ceva cu care el s-a ales după ce a supraviețuit unui diagnostic de cancer terminal în 1988. Dar vânătoarea de comori a fost extrem de controversată, ba chiar periculoasă încă de la început. Unii spun că a fost o păcăleală, iar Santa Fe New Mexican a scris că cinci persoane au murit din cauza ei, deși Motherboard nu a reușit să găsească dovezi ale morților respective. În 2017, șeful poliției din New Mexico l-a rugat pe Fenn să pună capăt căutării pentru că-și făcea griji pentru siguranța celor care intrau în cursă. Iar o femeie care a declarat că rezolvase ghicitoarea lui Fenn a spus că a fost „hack”-uită și că cineva i-a furat răspunsul, de aceea voia să ia măsuri legale. Fenn a refuzat să ofere o imagine cu rezolvarea femeii.
Dal Neitzel are un blog cunoscut pentru cei care căutau comoara, același pe care Fenn a anunțat sâmbătă că a fost găsită. Neitzel a făcut primul drum în căutarea cufărului după ce a aflat de el dintr-un mesaj pe site-ul lui Fenn, în 2010, și a spus că a mers de cel puțin 80 de ori după el de atunci. A declarat că nu prea știe ce să creadă despre vestea că a fost găsit. Neitzel a zis că acum e important ca Fenn să spună tuturor unde a fost îngropată, de dragul celor care au pierdut ani de zile în căutarea ei. „Toți vrem să știm cât de aproape am fost de ea”, a zis Neitzel.
Deși Neitzel n-a găsit niciodată comoara, nu regretă timpul petrecut în căutarea ei și a zis că va continua să viziteze zona în care a fost ascunsă. „Frumusețea munților va fi scopul vizitelor mele de acum încolo, în locul cufărului”, a declarat Neitzel.